Adam si Eva

?Adevaratul, pretiosul modernism inseamna ravna de-a produce valori estetice imbracate in spiritul timpului, dar cu un nivel mai inalt decat al epocii precedente.? Liviu Rebreanu (1885 - 1944) Cu ?Adam si Eva?, aparut in 1925, Liviu Rebreanu se afla la al treilea roman, dupa ?Ion? (1920) si ?Padurea spanzuratilor? (1922). Schimbarea de perspectiva, de miza si de stil narativ era cu totul frapanta. Daca primele doua romane au puternice radacini biografice si dezvolta, in mod diferit, pre­misele unui realism fundamental, social sau psihologic, Adam si Eva an­co­reaza intr-o problema abstracta, o ipoteza de biblioteca, punand in ecua­tie epica termeni surprinzatori pentru cine era obisnuit cu universul mate­rial, terestru si previzibil al prozei lui Liviu Rebreanu din nuvelele juventutii sau din romanul ?Ion?. Realismul prozatorului presupune, din cate se crede indeobste, o viziu­ne epica determinista, exclusiv ?materialista?. E o idee care a devenit de multa vreme o banalitate in interpretarea operei lui Liviu Rebreanu si cu ea s-au infruntat multe condeie critice de la aparitia, in 1967, a eseului lui Lu­cian Raicu, decisiv pentru sensul exegezelor ulterioare. Prozatorul ? s-a spus adesea, mai ales in critica interbelica ? se sprijina pe concretul cel mai evident si palpabil, iar romanele sale sunt arhitecturi de situatii verosimile, ba chiar documentate si inspirate din mediul reflectat, intr-un proces de tran­scriere directa a realitatii. Romanul Adam si Eva renunta la verosimilul rea­lismului traditional si apeleaza la ipoteticul de sorginte religioasa si filosofica. Din perimetrul universului material (lumea rurala din Ion sau razboiul din Padurea spanzuratilor), Liviu Rebreanu evadeaza pe taramul filosofiei si al religiei.