Craii de Curtea Veche

In 1897, dupa o perioada de zbucium si amaraciuni cauzate de ostilitatea manifestata fata de productiile sale dramatice, solicitat sa colaboreze la Gazeta sateanului, I. L. Caragiale trimite schita Canuta, om sucit, insotita de o ampla scrisoare in care isi destainuia starea sufleteasca din acele momente, spunand, printre altele: "Un tata ar trebui sa fie din cale-afara denaturat ca sa ureze vreunuia, celui mai nemernic dintre copiii sai, cariera de publicist onest. Douazeci si patru de copii sa am - sa ma fereasca Dumnezeu! - pe toti i-as face oameni politici, adica avocati, si daca unul n-ar fi in stare sa invete macar atata, l-as invata sa prinza caini cu latul. Hengher, da! dar literat, nu!" Parca in ciuda acestei hotarari atat de dur exprimata, cei doi fii ai marelui dramaturg, Mateiu si Luca, s-au orientat amandoi spre aceeasi cariera literara, pe drumul careia tatal lor intalnise mai mult spini decat trandafiri. Luca si-a frant existenta de timpuriu, nedepasind prea mult faza incercarilor si proiectelor. In schimb, Mateiu a izbutit sa cristalizeze o opera investita cu remarcabile virtuti artistice, care i-a asigurat un loc de seama in evolutia literaturii romane din prima jumatate a veacului trecut. La aparitia in volum, in 1929, romanul Craii de Curtea-Veche s-a bucurat, indata, de un rasunator succes, impunandu-se atentiei tuturor prin farmecul cu totul aparte al paginilor de incantatie evocatoare, prin pasta densa a imaginilor caracteristice atmosferei balcanice si levantine, prin ineditul straniu al stilului.