Ciuleandra

Deşi a fost în general bine primit imediat după apariţie de cri­tica de întâmpinare în exerciţiu (au scris favorabil Perpes­si­cius, N. Davidescu, M. Ralea), romanul Ciuleandra (1927) nu a fost creditat ca o naraţiune de performanţă, la nivelul capo­do­perelor unui scriitor consacrat prin Ion (1920) şi Pădurea spân­zuraţilor (1922). Criticii (în mod special Pompiliu Constan­ti­nes­cu) i-au reproşat fie superficialitatea analizei psihologice, fie intriga senzaţională, fie artificiozitatea conflictului melo­dra­matic. Autorul însuşi a mărturisit în jurnal uşurinţa cu care a scris micul roman într-o perioadă de tatonare şi mo­bi­li­za­re a eforturilor de construcţie pentru Răscoala. Transcrie­rea finală a romanului, în august 1927, a avut totuşi dificul­tă­ţi­le ei, datorită îndoielilor autorului, suspiciunii că naraţiunea su­feră de artificialitate: „Parcă e ceva livresc în viaţa pe care o tră­iesc figurile“ – notează scriitorul în jurnal la data de 8 au­gust 1927 (v. Opere 17, p. 6). Printr-o excepţie de la credinţa rebreniană statornică în arta majoră serioasă, animată de o sem­nificaţie morală clară, Ciuleandra „ar fi o demonstraţie a artei privită ca simplu joc: nu vrea să propovăduiască şi nici să-ţi lase vreun învăţământ. Nu vrea decât să amuze în sensul larg al cuvântului“ (ibidem, p. 6). Autorul nu-şi abandonează însă ro­manul sub umbrela nesatisfăcătoare a ideii de joc, adică de „o­peră de artă prea pură sau prea sintetică“, pentru că l-ar des­tina astfel categoriei minore de simple „experienţe de la­bo­rator“. Liviu Rebreanu îşi explicitează în jurnal adevărata investiţie de semnificaţie: „Ciuleandra asta, pentru mine e o operă în care se exprimă şi se clarifică o taină sufletească mare, e cazul, des repetat, al iubirii până la crimă...“ (Opere 17, p. 7). Orgolios, după apariţia cărţii nu agrea opiniile cri­ti­ce care nu o tratau cu încredere şi cu suficientă seriozitate. In postumitatea prozatorului, aprecieri aproape unanime si­­tuează apariţia romanului Ciuleandra din 1927 într-un mo­ment de depresiune valorică a creaţiei rebreniene. între Pă­du­rea spânzuraţilor, roman apărut în 1922, şi Răscoala din 1932, deci de-a lungul unui întreg deceniu, apar trei romane ale lui Rebreanu, considerate de mai mică importanţă: Adam şi Eva, în 1925, Ciuleandra, în 1927, şi Crăişorul Horia, în 1929. Nu intru în detaliile extrem de interesante ale acestor eva­luări. Amintesc numai că diagrama postumă a recon­si­de­ră­ri­lor a pus într-o altă lumină, mai favorabilă, cel puţin ro­ma­ne­le Adam şi Eva şi Ciuleandra. în ceea ce mă priveşte, am esti­mat că micul roman Ciuleandra a urcat spectaculos în apre­cieri: eu îl văd foarte aproape, dacă nu chiar egalul, capo­do­perelor indubitabile Ion şi Pădurea spânzuraţilor.