O năzuință (utopie poetică) a verbului meu este de a-(și) reaminti/de a redobândi idiomul protopărinților noștri, cel pierdut deodată cu edenul („Va fi fiind regăsit graiul în care Dumnezeu și Adam își vorbeau, și nici o noimă a sa nu ne va fi răsărind cu lucoare străină.”) Rostirea poematică mai reprezintă pentru mine modalitatea ideală (și unică) de a apropia, de a le ține într-o strânsă îmbrățișare lucrurile cele mai (aparent) depărtate. Exprimând o astfel de năzuință, viziunea poetică se convertește în viziune eshatologică, precum în versul/verset: „Contemplația mea unește golul lăsat de întâiul înger căzut, cu hăul iscat în urma astrului ce se cheamă Absint, a stelei numite Pelin”. E o acoladă ce încearcă să cuprindă, laolaltă, fascinația originarului și fascinația apocalipticului. (Dan Damaschin)
Cărți,multe cărți.
