Cartea nimicului

Mariana Criș s-a născută la Câmpulung Muscel, oraș pe care de altfel îl numește „un oraş de vis”. Debutează în poezie în primul an de liceu. Urmează cursurile Facultății de Litere din București și colaborează la numeroase reviste literare: Luceafărul, Contemporanul, Viaţa Românească, etc. Primește în anul 1986, la Festivalul de Poezie de la Sighetul Marmaţiei, premiul al-II-lea, al revistei Tribuna. Din anul 1991 lucrează în presa culturală ca redactor de rubrică la Viitorul Românesc, AZI, unde a fondat, împreună cu Valentin Silvestru, suplimentul Rampa, un săptămânal de cultură teatrală, pentru care primește din partea Uniunii Scriitorilor Diploma de Merit, iar din partea Academiei Române Distincţie Culturală. Publică poezie și recenzii de carte în revistele Luceafărul, România literară, Cultura etc. În anul 2002 publică la Editura Muzeului Literaturii Române volumul O catedrală bântuită de îngeri, nominalizat atât la Premiile USR, cât şi la Premiile Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.Există poeţi cu o viaţă discretă, a căror rostire se împlineşte într-un spaţiu interior, edificat cu ştiinţă şi protejat de orice imixtiune. Poate că acesta este chiar portretul poetului generic, cel ce purifică viaţa de zi cu zi, prin simplul miracol de a-şi păstra, în mijlocul unei mulţimi confuze, prospeţimea percepţiei. Prin credinţa ei în cuvânt, Mariana Criş ilustrează de minune această condiţie singulară. Simona - Grazia Dima, volumul Blândeţea scorpionului, Ed. Ideea Europeană 2011 (…) textele Marianei Criş sunt fluente, delicate, rareori revolta tresare în ele, mai trec şi citate din Eminescu, plasate cu ştiinţă, ne mai face un semn final ‚’’ Unchiul Vanea’’, după ce ‚’’ Într-o zi de vară’’, poeta ne semnalase ’’ timpul sângerat al lui Arthur Rimbaud’’. Un ’’ abur uşor’’, al depărtării parcă, se desenează asupra poemelor Marianei Criş, făcându-le să se insinueze în timpul, adesea evocat. Nicolae Prelipceanu – România Liberă Fiinţă discretă şi (aparent?) timidă, Mariana Criş se dovedeşte a fi o poetă sigură pe sine, matură, stăpână pe forţa cuvintelor din care construieşte cu uşurinţă bijuterii complexe pe care le numeşte poeme. (…) Lumea poeziei Marianei Criş e marcată de derizoriu (…) şi deşertăciune, o curgere ternă şi tulbure a unui râu de câmpie sub ceaţă. O lume bolnavă, fără şansă. Ana Conda - Revista Nouă Spre deosebire de poemul duodenal al optzeciştilor, Mariana Criş apelează inspirat la brevitatea poemului în proză. Dacă forma este baudelairiană, nu acelaşi lucru se poate spune despre conţinut. Vom asista, mai curând, la o filtrare a substanţei rilkeniene prin angelologia descumpănită al lui Al Philippide. Narcis Nicolau - Luceafărul