Aici ma regasesc

• Autor distins cu Premiul Pulitzer pentru literatura in 2000 Un roman incantator, cel mai recent al autoarei castigatoare a Premiul Pulitzer . Sub impresia unor zile obisnuite de vara prin peisajele idilice din Italia insorita, naratoarea se lasa absorbita de tot ce o inconjoara: valurile care se sparg pe plaja, apa limpede, seratele cu prieteni, povesti, sau doar detalii din vietile altora. Cu sensibilitate si un deosebit simt al observatiei, devoreaza toate spatiile din jurul sau, se lasa purtata in vartejul vietii ce pulseaza in strada, printre umbrele binefacatoare ale celor din jur. Un freamat intim, din care se desprind adevarate lectii de viata, care aduc pace in suflet. O calatorie fascinanta si inspirationala, care evidentiaza importanta deschiderii catre noi experiente despre identitate si cautare de sine. Un roman discret si revigorant. Fara indoiala acesta este cel mai frumos roman al Jhumpei Lahiri. - Jennifer Wilson, The Nation O noua capodopera, avand deja o cariera plina de capodopere. - O, The Oprah Magazine Traducere din limba italiana de Adriana Voicu. Fragment din cartea "Aici ma regasesc" de Jhumpa Lahiri: "Sunt in restaurantul unui satuc aflat pe coasta. Prin ferestrele mari se vede cerul, azi cenusiu, si marea. Este o duminica deja ca de iarna, dar frumoasa, fara prea mult vant. Nu e soare, dar nici nu ploua. Ocazia o reprezinta botezul copilului unei colege. Tinea foarte mult sa vin, asa ca am acceptat invitatia, chiar daca in realitate as fi preferat sa refuz. M-a adus cu masina un alt coleg al meu; e o pacoste, dar, din pacate, eu nu am masina. Dupa ceremonia religioasa am venit impreuna la restaurant. Suntem destul de multi, trei mese lungi ocupa aproape tot spatiul. Restaurantul este rezervat numai pentru noi. Se vede ca proprietarii se cunosc bine cu familia prietenei mele; acestia au sarbatorit aici multe ocazii similare si se simt ca acasa. Majoritatea oaspetilor sunt rudele ei si ale sotului: parinti, veri, socri, unchi, alti copii. Fetita doarme in carucior, in ciuda galagiei. Rasetele cresc si scad in intensitate, ca valurile care rod plaja din fata noastra. Ii vad pe verisorii micii fapturi abia botezate, cei mai marisori, care stiu sa mearga, care de acum mananca singuri sau care mananca atat de mult, incat ar trebui deja sa dea jos cateva kilograme. Se tine un toast, apoi incepe pranzul. Ospatarii aduc la masa o gama larga de antreuri - midii, scoici mai marunte, hamsii, branzeturi, masline, ton afumat, creveti - pe platouri diferite. M-au asezat departe de colegul plictisitor care m-a insotit si impreuna cu care ma voi afla din nou, curand, in masina. Mananc, apoi beau un pic de vin. Vorbesc cu oamenii asezati langa mine. Explic cine sunt, de cand o cunosc pe prietena mea, care sunt proiectele la care lucrez. Privesc cerul mohorat care acopera marea, cu care se contopeste la orizont, pacea de dincolo de acest vacarm. Ma intriga faptul ca nimeni in afara de mine nu observa splendoarea marii. Cu toata claustrofobia, ma simt izolata de grup, tinuta departe de legaturile lor durabile si indispensabile. In acelasi timp, sunt obligata sa ascult oameni pe care nu-i cunosc bine. Nici fizic nu ma simt prea bine. Mi se pare un efort sa stau pe scaun si-mi simt capul ciudat de greu pe umeri. Nu am nimic in gat, totusi parca simt ca ma ineaca ceva. Respir, imi vad abdomenul ridicandu-se si coborand, dar aproape ca ma apasa in piept, trebuie sa ies, sa respir aer curat. Ma uit in jur, am nevoie de un sprijin, de un punct fix. Fetita se trezeste si o vad cuibarita in bratele sotului prietenei mele. Plange. Bunica ei vine s-o linisteasca."