Viata noastra cea de toate zilele

?Volumele pe care le-am, nu atat editat, cat construit bucata cu bucata incepand din 1997 sunt carti care gazduiesc multimi, in care am incercat sa dau glas celor carora el le fusese retezat, lui Anton Golopentia, Stefaniei Cristescu si multor altora, dar poate mai cu seama sa ostoiesc apasarea care s-a incuibat in mine in anii de demult si a tacut indelung, nestiind cum sa iasa, sub ce forma, adresata cui.Apasarea aceasta nu dispare. Calea spre oameni a cartilor e si nuoasa, nu multi le citesc, putine librarii le vand in Bucuresti, in restul tarii. Si totusi, daca ma gandesc, cei si cele care vor face politica sau vor lucra in cultura in Romania ar trebui sa ia act de dezacordul dintre dorinta de a fi utile a generatiilor care se tot ridica la noi si raspunsul pe care il dau institutiile noastre de stat. In fond, despre asta este vorba. Cum se poate iesi cu adevarat si deplin din indiferenta cu care o tara sugruma in cetatenii ei ce au frumos si puternic si tinereste increzator? Cum putem face ca legile junglei sa nu fie transformate in metabolism civic?? - Sanda GolopentiaCopilariile noastre palide... Copilarii de dupa al Doilea Razboi Mondial. Prinse in lupta surda de exterminare a unei intregi generatii de intelectuali, oameni de cultura si politici, care a reprezentat, in felul ei, un razboi civil implicit. Intelectualii erau parintii nostri. Razboiul era purtat de stat, prin securisti ghidati de consilieri sovietici: oamenii erau filati, arestati, torturati, suprimati.Ne-am grabit sa le uitam, sa iesim din ele. ?Noi n-am avut copilarie?, glumeam in raspar pe cand eram studenti, citand ironic un vers propagandistic care ni se potrivea. Triste sau doar monotone, copilariile noastre au trecut, s-au dus, au apus. Am crescut, le-am lepadat orb, cum isi leapada pielea serpii.Din cand in cand, am stiut, pe cand ii aveam langa noi, tristetea de fond a parintilor nostri. Dintr-o privire, o paloare, privindu-i imbracati in haine mereu mai uzate, inhamati in griji mereu mai mari si mai fara iesire.Despre tristetea aceasta vorbesc, fara s-o stie, urmaritorii nostri. De cateva ori, mi s-a parut chiar ca, pentru o clipa, au intrezarit-o pana si ei. Grabindu-se s-o uite, concentrandu-se sa-i conduca cu pas sigur spre inchisori pe cei care le erau dati in seama.Rezultatul anilor de care e vorba in rapoartele de filaj si al anilor care le-au urmat, asemanatori in multe privinte, e ca am crescut singuratici, fara poftele simple si lacome, vitale ale varstelor dintai. Fara sentimentul ca ni se cuvin clipele vesele obisnuite si bucuriile explicite la indemana tuturor. Am invatat sa ne bucuram homeopatic si sa nu ne miram de multe.