Iubesc poezia cîtorva poete și poeţi din Generaţia 2000 dar cu niciuna și niciunul nu am o relaţie atît de specială ca aceea pe care o am cu poezia lui Mihail Vakulovski. Cînd nu mai știu să scriu poezie îl citesc pe Mihail Vakulovski și mă încarc imediat ca o mașină electrică la priză. Poemele noastre nu seamănă defel nu despre pastișă sau epigonism e vorba nici despre emulaţie ci despre o stare poetică pe care o transmit unică în poezia contemporană din care mă hrănesc cu conștiinţa faptului că Mihail Vakulovski scrie poezia pe care eu n-o voi putea scrie niciodată și pe care pot doar s-o admir fermecat. Și consider că acest recent volum al său viaţa mai pe scurt dă măsura maturităţii poetice a lui Mihail Vakulovski. Mulţi ani am susţinut că cel mai frumos poem al literaturii române recente este mai bine tu aici sunt cîteva peste acela. O poetică a spaţiilor dintre enunţuri a fulguraţiilor de resemnare și înţelepciune a răbdării și a înţelegerii a nemulţumirii și a neajunsului. E frumuseţe pură dar e și cinism bine dozat e realitate cu toate straturile și substraturile ei dar e și plonjare în lumea alternativă a lui „ce-ar fi ”. E melancolie dar e și acţiune un prezent al unei lupte aprige cu sine într-o lume nebună și dezlănţuită și un trecut cu o figură paternă aproape mitică ce dă coerenţă furtunii de absurd. Nu e nimic patetic artificial în plus plictisitor în textele acestea și nu e vreo joacă deși e plin de insule ludice. Totul e cît se poate de serios și direct totul atinge și emoţionează. Citiţi-l pe Mihail Vakulovski și vă veţi privi pe voi altfel. Și veţi privi lumea mai clar. Cosmin Perța
Cărți,multe cărți.
