Unul dintre cuvintele umbrelă ale poeziei lui Marius Mitea e Apocalipsa, scris cu majusculă. Dar e o apocalipsă care se consumă în crâşmă. Tot în crâşmă coboară şi zeii („zeul / împarte bolboroseala magică / a fumului de ţigară-necat / în vodcă ieftină cu vasile / proletarul mesianic”) sau arhanghelii („rătăcit în crâşma / burduşită de proletari inconştienţi / discret arhanghelul / se prelinge pe lângă pereţii cariaţi şi / se-ascunde după tejghea / unde începe să scâncească”) având gânduri şi sentimente omeneşti. Nu numai că beau, fumează şi plâng, dar nu se deosebesc prea mult de ceilalţi clienţi. Crâşma e un fel de templu, în care votca e un obiect sacru („ne dăltuim chipuri cioplite în votcă”). Crâşma e acel loc unde mitologia şi metafizica se suprapun peste biografia personajului liric al cărţii, aflat, altfel, într-o ebuliţie nebună („în interiorul globului ocular / stâng îşi are sălaşul de 17 zile un / păianjen roz translucid”). Nu cred că intenţia acestui coctail metafizic a fost să stârnească râsul şi oroarea, ci să-i dea corporalitate angoasei. Imaginarul poeziei lui Marius Mitea e în acelaşi timp post-suprarealist şi minimalist, o combinaţie de pe urma căreia are de câştigat această carte. Când iei în mână această carte, parcă ai lua o grenadă cu inelul scos. Eu, unul, i-am auzit explozia! * Dumitru Crudu Marius Mitea coboară suprarealismul în cotidian, încercând să-l reinventeze dintr-o perspectivă postmodernă. Dar, se poate întreba cineva, nu au mai făcut asta Allen Ginsberg şi alţii din „The Beat Generation”? Şi nu au făcut-o şi optzeciştii noştri? Ba da. Dar poemele din această carte sunt dovada că resursele unui asemenea demers nu au fost încă epuizate şi că se mai poate stoarce sevă din magnifica „révolution surréaliste”, chiar şi după aproape o sută de ani. La Marius Mitea, între imaginarul de tip suprarealist, lăsat să curgă cât mai liber din subconştient, şi descrierea postmodernistă a bodegilor pline de fum, vodcă şi „proletari mesianici”, există o prăpastie, iar stilul e mai tăios, mai rugos. Dacă la unii poeţi postmoderni liantul e declamaţia, strigătul revoltat sau oralitatea în general, la Marius Mitea, podul peste prăpastie e mitologia (nordică, dacică, orientală, creştină), care apropie realul de fantastic. Iar pe acest pod, poetul se mişcă în ambele sensuri cu uşurinţă. Concretul lumii exterioare şi abstractul celei interioare sunt legate printr-un simbol cu conotaţii profunde – ochiul –, acesta devenind o întreagă lume prin care se trece dintr-o parte în alta. Vehiculul? Un delir controlat, oracular, care nici nu arată, nici nu ascunde, ci semnifică. * Mihai Curtean
Cărți,multe cărți.
