Cititorul pasionat de istoria războiului rece va putea afla din lucrarea elaborată de Iulian Toader modul în care, după încheierea celui de-al doilea război mondial, s-a edificat o arhitectură de securitate pe continentul european, în particular, și în lume în general, bazată pe doctrine și strategii militare diferite. La început, ambele superputeri, SUA și URSS, puteri nucleare, considerau că pot asigura pacea prin acumularea de noi arme de nimicire în masă și intensificarea cursei înarmării. Din deceniul șapte este abandonată strategia descurajării nucleare și sunt luate în calcul strategii care se potriveau cu epoca destinderii acceptată de cele două blocuri antagonice. Miercuri, 30 iulie 1975: după aproape doi ani de negocieri istovitoare, lideri politici din 33 de state europene, Statele Unite și Canada se reuneau la Helsinki pentru a pune în scenă ultimul act al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa. Negocierea acordurilor de la Helsinki a fost cu siguranță cel mai remarcabil eveniment diplomatic din perioada Războiului Rece și a depășit, prin amploarea sa, alte adunări similare în istoria modernă europeană, de la Pacea Westfalică încoace. Prin comparație, „legendarul” Congres de la Viena din 1814-1815 sau Congresul de la Berlin din 1878 par doar „petreceri cu ceai” unde te duci îmbrăcat mai elegant, avea să remarce prim-ministrul britanic Harold Wilson în discursul său de la Helsinki.
Cărți,multe cărți.
