Rădăcinile veșniciei

„Eseurile cuprinse în acest volum sunt rodul unei căutări continue a sfințeniei, mai întâi în Scripturi, apoi în oameni și, nu în ultimul rând, în experiența concretă a vieții. Aceste cugetări latreutice au fost scrise pe rând, vreme de douăzeci de ani (1990-2010), în Renașterea, periodicul Arhiepiscopiei Clujului. Le-am rânduit în trei mari trepte. În prima dintre acestea am concentrat atenția asupra Sfântului lui Dumnezeu, Izvorul sfințeniei noastre. L-am văzut întrupat de la Duhul Sfânt, născut din Fecioara, adorat de păstori, slăvit de îngeri, preamărit de magi, vestit de Botezător, răstignit de oameni, înviat ca mărturie, înălțat întru slavă, pnevmatizat și transfigurat la chip. Am surprins prin aceasta taina mântuirii noastre și, implicit, chemarea de a-I fi asemenea. Cea de-a doua treaptă a fost dedicată luptei duhovnicești pe care omul trebuie să o poarte atunci când dorește să ajungă de la chip la asemănarea cu Protochipul său. Am evocat chipurile celor care l-au căutat neîncetat pe Dumnezeu, de la Saul din Tars, care a văzut Lumina lumii în drum spre Damasc, până la Olivier Clément, cel ai cărui „ochi de foc” stau mărturie a umplerii făpturii de focul Cincizecimic. Printre bărbații iluștri, a căror pildă ne îndeamnă Sfânta Scriptură să o urmăm (Evr 13, 7), i-am menționat pe Nicolae Steinhardt, mitropolitul Bartolomeu, Philippe Nouzille ș.a. Ultima treaptă este în sine o pledoarie pentru sfințenia vieții, atât în familie, cât și în monahism. Ambele sunt menite să-l sfințească pe om și să-l așeze într-un dialog viu cu Cuvântul care ne sfințește pe toți (Evr 2, 11), care rămâne cu noi până la sfârșitul veacurilor (Mt 28, 20). M-au uimit mereu viețile paradoxale ale sfinților, uneori chiar mă făceau să alunec în clevetire. Şi totuși, uimirea se transforma adesea în vrăjire, în cucerire. Mintea tânără și zglobie aluneca uneori în visări spre acele înalturi… să amintesc doar despre jocurile copilăriei în care încercam să ridic bordeie, să caut peșteri, să mă cocoț în copaci, visând la stâlpnici. Toate au vremea lor, fapt pentru care aceste eseuri scrise peste timp sunt cuvinte de răscumpărare a clipelor de rătăcire, printr-o latreutică specială a sfințeniei. Nu cutezam să-i caut pe sfinți printre cei vii, îi știam acolo, sus, privindu-ne cu drag și, de aceea, prin codri cântându-i, le trimiteam ecoul și ce minunat se înălța! Acum am încercat să ridic puțin mantia de pe taina sfințeniei lor și să mă încânt de strălucirea ei, căci da, ea este lumina din Lumină și din Dumnezeu adevărat, Dumnezeu prin har. Sfinții sunt mărturia vie a lucrării minunate pe care Hristos, Fiul lui Dumnezeu înomenit, o săvârșește tainic, zi de zi, cu fiecare dintre noi. Pe toți ne cheamă la hristificare! Tuturor ne oferă șansa de a fi asemenea Lui, de a viețui prin faptele noastre bune în cer, chiar dacă zilnic pășim alături de semenii noștri. Cei care se fac ascultători dumnezeieștii chemări se umplu de har, lăsându-se pătrunși de energiile cerești până când ajung să fie una cu Dumnezeu, în gând, în cuvânt, în faptă și în voință. Deși rămân printre oameni, sfinții sunt cuprinși cu totul în Dumnezeu. Ei sunt exemplele vii ale strălucirii taborice; ei sunt lumina lui Hristos care ajunge să lumineze tuturor. Aceștia sunt cei care ne îmbie să ne apropiem și să vedem cât de bun este Domnul! (Ps 33, 8)” (PR. IOAN CHIRILĂ)