In mai mare masura decat pana acum, Angela Marinescu se lasa purtata de suvoiul pulsiunilor si al viziunilor care o bantuie, de vartejul pe care o suflare bolnava pare ca-l provoaca; se lasa posedata de un demon, iar acest demon este ea insasi. Atitudinea ei nu e deloc pasiva, cum am fost obisnuiti sa credem, ci foarte activa: mintea pare ca se retrage astfel incat sa nu cenzureze - prin inerenta logica - productia verbala si imaginala, dar, de fapt, se implica in aceasta productie in sens destructurant, distructiv. Acesta e limbajul discontinuu, obscur, arbitrar al "disparitiei".
Angela Marinescu face din poezia sa ultima locul unei treceri organice de la neomodernism la postmodernism, dar, "vana" ei poetica este, in opinia mea, una de origine rimbaldiana, cu fulguratii care se exprima nu prin cuvinte pline de sens ori constelatii verbale complexe, ci prin vocabule scurte, concrete, imediate, violente. O poezie insolita, maladiva, salbatica. Si Rimbaud s-a vazut pe sine ca un "mare bolnav, mare criminal, mare damnat". Angela Marinescu imi pare a fi unul din "lucratorii oribili" pe care Rimbaud ii invoca drept continuatori ai lui in drumul spre "necunoscut".
Cărți,multe cărți.
