Povestitoarea de la Auschwitz

Auschwitz, 1942. "Cand totul se va termina, veti putea spune lumii ce ne-au facut." Nazistii au pus deja capat atator povesti mult prea devreme, dar poate o persoana sa moara cu adevarat daca povestea ei continua sa traiasca? Eu trebuie sa supravietuiesc. Lumea trebuie sa stie ce se intampla aici... Trecand printre terifiantele porti de fier forjat de la Auschwitz, scriitoarea evreica Etty Weil tanjeste dupa apartamentul ei cu vedere la Sena, unde obisnuia sa rada cu prietenii, cu rafturile pline de discuri si cu iubita ei masina de scris langa fereastra larga. Acum priveste cu groaza cum o fetita, Danielle , este despartita fara mila de mama ei care plange. Etty face singurul lucru care ii sta in putinta pentru a ajuta: prinsa in labirintul de sarma ghimpata, o ia sub aripa ei pe Danielle, in varsta de paisprezece ani, si ajunge sa o pretuiasca imediat ca pe o sora. In fiecare seara, Etty ii spune povesti lui Danielle, construind o lume frumoasa, plina de imaginatie si speranta, in care Danielle poate evada. Curand, Etty isi da seama ca si celelalte femei din baraca lor inghesuita o asculta. Ea le incurajeaza sa isi impartaseasca vietile, sa vorbeasca despre copiii lor dragi care alearga in jurul lor cu jucariile preferate, despre aventurile pe care le-au avut candva si despre familia iubita pe care au pierdut-o deja. Etty trebuie sa supravietuiasca acestei teribile incercari, fie si numai pentru a-si tine promisiunea facuta acestor femei curajoase ca povestile lor nu vor fi uitate. Dar cu cat Etty ii da mai multa speranta lui Danielle, cu atat mai mult curaj incepe sa aiba, revoltandu-se impotriva brutalilor gardieni SS si fortand-o pe Etty sa o protejeze. Si intr-o zi, Danielle merge prea departe... Ve reusi Etty sa o opreasca la timp pentru a o salva? Sau va plati Etty pretul suprem pentru singurul lucru pentru care merita cu adevarat sa mori: dragostea? Fanii Tatuatorului de la Auschwitz isi vor pierde inima in acest roman de o frumusete devastatoare si plin de speranta. Povestitorul de la Auschwitz este o lectura sfasietoare despre cum sa gasesti ceva pentru care sa traiesti atunci cand totul pare pierdut. Traducere din limba engleza de Miruna Andriescu. Fragment din cartea "Povestitoarea de la Auschwitz" de Siobhan Curham: "Spre deosebire de dormitorul nostru din Drancy, in acea prima noapte la Auschwitz nu s-au auzit discutii pe cand ne pregateam de culcare. Toate eram prea socate si epuizate. Tinand cont de avertismentul lui Blockalteste, mi-am pus lingura in buzunar si mi-am ascuns castronul sub perna subtire de paie. Singurul avantaj al oboselii era ca nici macar nu am observat scandurile de lemn necrutatoare de sub salteaua subtire ca hartia. Cazand intr-un somn adanc, m-am bucurat de aceasta evadare din realitate. La un moment dat, am inceput sa-l visez pe Solly. Ma chema in intuneric, dar nu-l puteam gasi. Apoi, visul a trecut la sosirea noastra in tabara si la momentul in care ni s-a spus sa ne dezbracam. Unul dintre gardieni a inceput sa ma arate cu degetul si sa rada de mine, apoi si-a scos palaria si am vazut ca era, de fapt, Tomasz. "Stiam eu ca nu pot avea incredere in tine!", am strigat. El doar a ras. M-am trezit speriata; cineva se ridica din pat. Am ascultat zgomotul pasilor sai inaintand prin baraca, apoi am auzit zgomotul lichidului lovind metalul. Ni se spusese inainte sa mergem la culcare ca nu avem voie sa folosim latrinele pe timpul noptii. Nu ca asta ar fi fost o mare problema, erau chiar mai groaznice decat cele din Drancy, asa ca foloseam o galeata. Sunetul cuiva care isi facea nevoile m-a facut sa resimt dureros propria vezica. Chiar nu voiam sa fiu nevoita sa ma dau jos din pat, dar nevoia de a merge la toaleta devenea din ce in ce mai presanta cu fiecare secunda. Am asteptat pana cand persoana s-a intors in patul ei, apoi am alunecat usor din patul meu, avand grija sa nu o trezesc pe Danielle. M-am furisat prin baraca pana cand am ajuns la capatul ei, unde statea gardiana de noapte sau Nachtwache, o prizoniera cu un triunghi rosu pe piept. O lampa palpaia pe un suport de langa scaunul ei. Am aratat spre galeata, iar ea a dat din cap. De indata ce m-am asezat, am simtit nevoia sa defechez, prea puternica pentru a ma putea impotrivi. Constienta de privirea gardienei, am simtit cum ma inrosesc de jena. Ea ar trebui sa se rusineze, nu tu, am incercat sa ma con-solez, pe cand sunetul de golire a intestinelor mele rasu-na in linistea din jur. M-am uitat pe jos, pe langa galeata, cautand ceva cu care sa ma sterg. - Este hartie? am soptit, uitand pentru o clipa ca s-ar putea sa nu vorbeasca franceza."