„Figură extravagantă şi controversată a literelor româneşti dintre cele două războaie mondiale, Sorana Gurian (1913?‑1956) rămâne încă o scriitoare de redescoperit şi de revalorizat. Povestea unei lupte este o carte inclasabilă: un fragment de autobiografie vag ficționalizată – dar nicidecum «romanțată» sau «literaturizată» –, transcriere a unei experiențe‑limită, incizie «pe viu», fără anestezie, asupra unei sensibilități exacerbate de confruntarea cu boala şi interogare – pe cât de pasionată, pe atât de cerebrală – a unui «trup» care, poate (cu o formulare a lui Gheorghe Crăciun, cinci decenii mai târziu…),«ştie mai mult». Este, de la un punct încolo, jurnalul evoluției unei boli, compus din notații din ce în ce mai succinte, mai precise, mai concentrate, pe măsură ce ne apropiem de final. De finalul cărții, nu şi al«luptei», ține să ne încredințeze, în ultimele pagini, autoarea – care nu se mai ascunde în spatele unor măşti (sau…«ficțiuni teoretice») precum acelea ale «personajului» ori «naratorului» : «Aici se opreşte povestea unei lupte. Nu şi lupta. Doar povestea». Pentru ca puțin mai încolo, într‑un Epilog, să adauge: «Aceasta nu este o relatare. Nici vreun mesaj. Nici vreo promisiune. Mai puțin decât un jurnal intim; doar povestea unei lupte». Cu precizarea (revelatoare din mai multe puncte de vedere): «Nu fiindcă a fost a mea; ci fiindcă‑i a atâtor şi atâtor altora; lupta inegală, a omului împotriva destinului său de animal, a ființei omeneşti împotriva bolii».“ Bianca Burța-Cernat.
Cărți,multe cărți.
