„Scriu iar despre lucrurile acestea/ Fugite demult, niciodată găsite” – acestea sunt primele versuri din noua carte a lui Dumitru Zdrenghea, Poeme pentru Doamna Dalloway. Imediat ce l-am citit, l-am suspectat pe poet că se joacă cu noi „de-a Sfinxul”. „Lucrurile acestea” e sintagmă care ne impune un prezent imperativ, un hic et nunc, pentru ca imediat prin acel „demult” să ne trimită într-un timp iremediabil trecut, iar prin cuvântul următor, „niciodată”, să anuleze orice perspectivă temporală. În fond, aici e cheia întregii cărți: poetul încearcă să facă jurnalul unei zile „mai lungi decât veacul” – cum ar spune Cinghiz Aitmatov. Dumitru Zdrenghea continuă și în această carte lupta cu Heraclit, cu acel „totul curge”, o luptă tot mai disperată cu timpul care se ascunde în toate mărunțișurile, detaliile și resturile zilei. Poetul dilată ziua până la refuz, după modelul Virginiei Woolf sau al lui James Joyce din Ulise, ceea ce-l face uneori să creadă că a învins: „E sigur, Heraclit nu avea dreptate/ Sau a murit prea tânăr”. Asta este! De la o vreme încolo, tuturor ne place mai mult perspectiva eleată: „ Și totul devine cum a fost ,/ Nemișcat”. O poezie directă, confesivă, atât de densă, că-i iese încărcătura existențială prin toate crăpăturile poemelor.” (ION MUREȘAN)
Cărți,multe cărți.
