Ophanim

„Mi-am dat seama, în timp ce scriam cartea asta, că ea s-a născut dintr-o uimire și dintr-o inadaptare. Stau, ca un copil crescut de lupi, găsit din întâmplare și adus în jungla societății, și mă uit cum atât de mulți oameni aleargă fără zăbavă după excepțional, după extraordinar. După  altfel. Și-n goana asta, se-ndepărtează din ce în ce mai tare unii de ceilalți, pentru că fiecare vede-n felul lui altfelul. E greu de tradus în bătăile de inimă ale aproapelui. Dar cu cât omul aleargă mai tare spre excepțional, cu atât bucuria se-ascunde de la fața lui. Apoi, orice mică reușită a devenit super sau genială. Poate pentru că omul are nevoie, în fuga lui cea mare, să-și presare drumul cu stele. Nu din alea obișnuite, că-s greu de cules. De fapt, imposibil. Unele mici, din chirpici. Ce lume mare! Numai bună să fie iubitoare. Dar ca să fie, are de (re)găsit tandrețea." -  Ana Barton „Cuvintele goale sînt ca niște cămăși albe la uscat, pe sîrmă, la soare și la vînt. Ori uitate în ploaie și în ger. Miros a ele însele și-un pic a pămînt. Dar le ia omul și le plimbă prin gură, prin gît, le trage-n piept, le mestecă bine, le-nghite, le metabolizează, le excretă sau le transpiră, le regurgitează sau le scuipă, le tăvălește prin ambrozie și nectar, prin smirnă și tămîie, prin pesmet și prin ou, prin mălai cu sare, prin țărînă și prin bălți cu mormoloci, prin plîns, rîs, oftat și cruce, prin el și prin alții, și le dă drumu-n lume, așa, tăvălite, vinete pe mîini și pe picioare, machiate dacă le trimite la baluri sau la-ntîlniri de afaceri ori de-o brumă de nesingurătate, le spală și le piaptănă, le dă cu parfum, le dă două palme, să fie roșii-n obraji, natural, ce dracu’, și-apoi, ostenit, fără suflu, omul se culcă pe dușumeaua din inima lui, pe cuvintele goale, nebăute, nemîncate, care trăiesc de-a valma și n-au văzut încă lumina zilei și întunericul nopții, n-au văzut alți oameni în afara stăpînului lor, care nici nu le cunoaște încă."