45.538 de cuvinte. Atâtea stau strânse în cartea asta. Aşa îmi indică un contor al softului în care am editat textul. Ceea ce înseamnă că în această prezentare a ei, a cărţii, trebuie să mă comport ca un gospodar care ar încerca să hrănească toată păsărimea satului cu o singură mână de grăunţe. N-am cum. Şi nici n-aş vorbi despre ea aşa cum o facem despre copiii noştri, care sunt mereu ăi mai deştepţi, mai frumoşi sau măcar mai înalţi decât ai altora. În momentul ăsta, tot programul de editare mă salvează. Observ că are posibilitatea de a rezuma textul meu în numai zece sentinţe: De riduri. De paradigmă. Nu de om, ci de măgar […] De necurăţie. De şcoală. De efeminat. De care uitasem. De muncă. De butie. De păreri. Îmi dau seama însă că posibilul cititor interesat, ori librarul care ar dori să vândă cartea, nu are cum să înţeleagă prea multe din asta. Nu pricep nici eu de unde apetenţa programului pentru prepoziţia de. Sunt singur în casă, nimeni nu-şi poate da cu părerea despre volumul ăsta, editorii mă sună rugând să le trimit acest sinopsis. În clipa aia, Cimbru, câinele meu, cel care mă înţelege mereu atât de bine, îşi fâlfâie coada pe lângă cracii pantalonilor mei. Îi pun manuscrisul în faţă şi-l rog să mă ajute cumva. Îl miroase curios, de două, trei ori, până îşi dă seama că nu-i bun de mâncat. E clar, cartea asta nu este bună de mâncat! Poate o fi bună la altceva. Nu ştiu, măcar ca paletă de ping-pong.
Cărți,multe cărți.
