Nu-mi amintesc ce-am uitat

Nu-mi amintesc ce-am uitat reprezintă o amplă trecere în revistă a celor mai recente descoperiri ştiinţifice care au legătură cu boala Alzheimer. Autoarea caută informaţii proaspete cu un aplomb aproape detectivistic, deoarece mulţi oameni de ştiinţă, nedorind să le fie furate ideile de cercetători rivali, sunt reticenţi în a le face publice înainte de validarea observaţiilor şi de publicarea concluziilor în reviste cunoscute. Sue Halpern nu ezită să experimenteze pe propria piele metode revoluţionare de diagnostic sau chiar remedii, plonjând când în experimente bazate pe realitatea virtuală pentru studierea funcţiilor cerebrale, când fiind de acord cu scanări nevalidate de întreaga comunitate ştiinţifică. Lumea medicală văzută prin ochii unei persoane ca oricare alta, aşa cum reiese din cartea de faţă, seamănă cu un labirint în care, din nefericire, fundăturile (companii care dau faliment, medicamente care dau reacţii adverse grave) nu sunt puţine, iar şarlatanii sunt cel puţin la fel de mulţi ca savanţii geniali ori cercetătorii vizionari. Mecanismul declanşării bolii Alzheimer şi evoluţia ei ulterioară sunt descrise extrem de amănunţit, dar pe lângă vastele detalii fiziologice, Sue Halpern dovedeşte şi o profundă înţelegere a suferinţei umane. Autoarea creionează foarte exact micile sau marile drame pe care le traversează familiile bolnavilor de Alzheimer sau cei care află că vor dezvolta boala înainte de manifestarea celor dintâi simptome. Citită în această cheie, cartea devine un veritabil ghid de păstrare a unei cât mai bune calităţi a vieţii, din punct de vedere fizic şi psihic, atunci când destinul pare să fie pecetluit, iar medicina nu dă semne că ar progresa mai rapid decât maladia. Chiar dacă Alzheimerul păstrează destule necunoscute, iar un tratament miraculos încă se lasă aşteptat, volumul de faţă reprezintă o lectură obligatorie pentru medici şi pacienţi deopotrivă, precum şi pentru orice om care are curiozitatea de a vedea cum cercetarea şi ştiinţa pot depăşi obstacole considerate până nu de mult insurmontabile şi pot aduce în viaţa oricui un strop de speranţă. Înainte să moară, la vârsta de 77 de ani, tatăl meu a trecut prin experienţa Alzheimerului, deşi nu a ajuns la stadiul final. Era conştient – şi chiar el îmi spunea – cât de frustrant este să citeşti ziarul şi după aceea să o iei de la capăt, sau să te uiţi mirat la un desfăcător de conserve şi să nu ştii la ce foloseşte, ori să suni un prieten la a cărui înmormântare ai fost cu doi ani în urmă. Deşi era normal să mă tem ca nu cumva să am soarta tatălui meu, în realitate nici nu mă gândeam la asta. Cum de obicei întrebările nasc alte întrebări înainte de a genera răspunsuri, la un moment dat am încetat să mă mai gândesc neapărat la tatăl meu sau la mine, chiar şi atunci când mă întrebam, spre exemplu, de ce memoria unei persoane de 44 de ani este în general mai bună decât cea a uneia de 77 de ani (dacă este!) şi de ce memoria uneia de 26 de ani era mai bună decât a primelor două. Răspunsul la această întrebare nu era atât de simplu pe cât părea. Dacă vârsta era hoţul, ce anume fura? Sue Halpern