Memorii in papuci

Memorii in papuci, un titlu voit autoironic, este un prequel ce inchide bucla confesiunilor cu iz documentar deschise in 2013 de fostul colonel din ?Memorii in bocanci?. De data aceasta nu mai este vorba de priviri incomode in universul inchis al armatei, ci de o neiertatoare anamneza nu numai printre iubiri, prietenii, intamplari din copilarie, adolescenta sau studentie, ci si in cautarea propriilor naivitati, comoditati, compromisuri, esecuri si vanitati. O destainuire scrisa fara centura de siguranta despre sine si viata cotidiana din Bucurestiul anilor ?60-?80 din perspectiva unui tanar candid si putin cam prea naiv. Cu o patetica meticulozitate si pasiune pentru detaliile de atmosfera, fapte, nume si titluri, Calin Hentea evoca filmele, muzicile, cartile, concertele, secventele care i-au jalonat tineretea. Rezulta astfel o inedita fresca a societatii romanesti din ?Epoca de Aur?. Fragment din volum: ?Nu stiu de unde mi-a venit pornirea, dar atunci, printr-a VI-a, am inceput sa scriu povestiri eroico-patriotice doldora de clisee preluate din filmele si cartile de aventuri. De exemplu, istorioara ?Aventurile fratilor Tintea si Pintea" combina, pe mai multe pagini si episoade, secvente si personaje inspirate din filmele cu haiduci ale lui Dinu Cocea (seria cu Emanoil Petrut, nu cea cu Florin Piersic), amestecate cu cele din productiile franceze de capa si spada, frecvente pe ecranele bucurestene la sfarsitul anilor '60. O alta povestire, sententios intitulata ?Misiunea a fost indeplinita", incerca sa impace filmele sovietice debordand de partizani cu cliseele productiilor americane despre operatiuni de commando in cel de-al Doilea Razboi Mondial, dar actiunea mea ii avea pe comunistii romani in rolul principal. La fel de onest-patetica era si ?Devotament", o povestire al carei subiect mi-a fost sugerat de tata, despre fratele lui cel mai mic, Dionise, care in timpul inundatiilor catastrofale din primavara lui 1970 transportase zi si noapte, ca sofer de camion, de la uzina ?Automecanica" din Medias la Bucuresti si retur, piese ce trebuiau reconditionate sau aprovizionate. Nici una dintre aceste povestiri nu a fost publicata si probabil ca nici nu am indraznit o asemenea intentie. Pur si simplu imi placea sa scriu, sa compun, hartia alba ma atragea ca un magnet pentru a o umple cu stiloul (inca de atunci evitam pixul), asternand printre liniile dictando cuvinte, fraze, care se imbulzeau nerabdatoare sa iasa din mine. Ma simteam foarte satisfacut scriind si eram constient ca prin ceea ce faceam ma distingeam de toti ceilalti colegi ai mei. M-am lasat de scriitura unor astfel de povesti entuziast-istorice, considerandu-le deja jenant de naive, abia atunci cand am pasit in liceu, dar simultan am inceput sa scriu in Caietul Cartonat Albastru. Din nou sanatoasa siguranta de sine, insuflata de mama, mi-a dat curajul - era o chestie tare pe vremea aceea, in 1973 - sa-i scriu lui Nicolae Minei, redactor-sef adjunct al ?Magazinului istoric" si autor al volumului Frontul invizibil (pe care tocmai il devorasem)."