?Am hotarat tarziu sa incep aceasta poveste, dupa o noapte in care l-am visat din nou pe tata. Mult imbatranit, intr-o celula, asa mi-a aparut in vis. Avea o barba lunga, alba, nepieptanata, parca nesfarsita. Ma privea deprimat. «Iarta-ma, fiule...», mi-a spus, ingrozitor de palid si de speriat. Abia putea sa vorbeasca.
M-am apucat sa scriu primele randuri avand in minte imaginea lui din vis. Era de nerecunoscut, ca atunci, la proces. As fi vrut sa incep cu mult inainte, dar, de fiecare data, simteam ca nu incerc altceva decat sa transcriu un trecut si astfel sa-l ingrop. Or, timpul acela nu se lasa usor ucis, el trebuia sa traiasca numai in mine, viu, perpetuu, intim, nu eliberat ca sa se pulverizeze. Dar, visandu-l repetat pe tata in carcera, am inceput sa gandesc altfel. Zilele acelea de ieri, de fapt de demult, imi cereau dintr-o data sa le fac loc in afara. Perdeaua trebuia trasa.
Poate ca paginile pe care le scriu acum vor deveni o carte; daca nu, manuscrisul il voi aseza cu discretie in biblioteca din casa parintilor, ridicata in linistea unui pamant unde am fost adus pe lume si caruia ii intorc peste timp recunostinta, lasandu-i ca amintire o frantura de viata, lui si celor care, intamplator, vor gasi caietul caligrafiat cu rabdare si durere.? -Constantin POPOVICI
Cărți,multe cărți.
