Poet care cultivă o adevărată voluptate a vizualității, Gelu Ungureanu creează din imagini un puzzle care are drept suport o memorie atemporală. Podișul Getic este unul anistoric, evident, e mai mult o stare, e „o bună cuviință” într-o lume înghițită de timp, cînd imaginile devin viziuni care pendulează între patetic și tragic. Există un înțeles de pierdere asumat, o lume se risipește petală cu petală, cuvintele doar mai încearcă o palidă împotrivire: „leagănul vieții” e urcat în pod, „iarba tomnatică” a ruginit, clipele se fac clopoței, la stîlpul infamiei e legată „culmea de rufe”, „vechile legende” sau deșirat. Pe acest fond emoţia pare a fi un mod recurent de agregare a lucrurilor imaginate, iar discursul poetic are o „incoerenţă spontană” care dă impresia că vine pe firul fluxului memoriei involuntare. Astfel, tensiunea internă ţine împreună secvenţe ce se deschid aparent spre alte sensuri, poemul este „construit” cu migală, numai că sunt îndepărtate rapid urmele care să trimită cu gîndul la travaliul poetic: „M-am regăsit într-o frază antică:/ se vorbea despre un troliu ascuns/ și de o săgeată pe moarte/ căzută-n nemișcare pe pasărea lovită”. (Adrian Alui Gheorghe)
Cărți,multe cărți.
