Studiile cuprinse în volumul de față continuă preocupările mele consacrate figuralității literare, aplicându-se, de data aceasta, literaturii române. Într-o epocă precum cea pe care o traversăm, când se discută intens despre revenirea literaturii atât la funcțiile sale angajate, cât și la acelea de reflectare a experiențelor omenești unice, când poziționarea literaturii pe diverse eșichiere politice, sociale sau economice pare să ocupe avanscena dezbaterilor despre literatură, în asemenea vremuri, de care ne „învrednicim” cu toții, consider că este mai mult decât necesară o reflecție asupra puterilor expresive ale aceleiași literaturi. Imperativa reflectare a lumii, din literatura de azi, nu înseamnă un dezinteres al literaturii față de… literatură, față de sine însăși, și nici față de capacitățile sale de a se construi. (…) Obiectul studiilor de față este, așadar, corpul – corpul literaturii, cel ce ni se dă spre lectură, ca o figură, desigur, a scriitorului însuși, din care ne „împărtășim”. Conceptele fundamentale ale reflecției construite aici sunt cele de figură și, respectiv, figural, într-o alternanță semnificativă, care îmi permite ancorarea propriilor interpretări într-un orizont metodologic definitoriu (cartografiat în primul studiu). Ele circumscriu aria „formei potrivite”, spre a cuprinde – în cuvinte, cum altfel? – realitatea, inedită, propusă de fiecare operă literară.
Cărți,multe cărți.
