La douăzeci de ani de la-nceputul istoriei sale, postcomunismul continuă să se dea pentru gîndirea ce vrea să-i discearnă caracteristicile definitorii şi, prin urmare, profilul de epocă situată sub signatura îngemănată a două trăsături. Pe de o parte, vocabula „postcomunism” marchează descriptiv o ţesătură de împrejurări prin care se operează trecerea de la ceva (ce a) trecut la ceea ce vine după aceea. Iar asta ridică de îndată problema continuităţii ori, invers, a discontinuităţilor „de-a lungul” hiatului, a cărui intelecţie trebuie şi ea menţinută între un terminus a quo, respectiv ad quem al mişcării, pentru ca ea să fie una într-adevăr reală. Ce a trecut? Ce a rămas? Din ce anume? Ce este ceea ce „a rămas”? Un rest indelebil sau ceva nou? În ce măsură ceea ce se menţine mai seamănă cu ce a fost? Ce s-a schimbat şi în ce fel?...Pe de altă parte, comunismul însuşi – ca nume al unor realităţi determinate şi ca proiect universal, fie acesta şi unul „eşuat” în încarnările lui reale – n-a fost doar o istorie (şi o chestiune) locală, ci dimpotrivă, şi-n toate sensurile (politic, economic, geopolitic, sociocultural etc.), una mondială. Din acest motiv aceeaşi ţesătură de evenimente transformatoare se prezintă, deopotrivă, tocmai ca ştergerea, ca resorbţia ori ca ablaţia acelei particularităţi a istoriei moderne care, în secolul trecut, părea să scindeze ferm (şi ireversibil) atît această istorie, cît şi organizarea lumii, ca fundal („substrat”) al ei. Cum se poate atunci da seama de nexul acesta al trecerii şi al ştergerii (al trecerii ca ştergere), proces real al unificării postcomuniste a lumii (şi a istoriei ei)? Cum poate fi el „povestit” veridic, în ce are el cel mai propriu, respectiv în natura sa care face din el mişcarea reală prin care postcomunismul da – şi face – loc însuşi prezentului nostru în deplasarea sa dinspre trecut spre viitor? Căci nu trebuie uitat nici de o a treia trăsătură sub care, alături de cele descriptive, se dă postcomunismul, de data aceasta una de factură normativă şi, implicit, intens polemică, prin care el vrea să se prezinte şi ca reparaţie ori normalizare (de nu chiar „vindecare”) a efectelor „rătăcirii comuniste”. Or, potrivit acestei dimensiuni, postcomunismul, povestea pe care el însuşi o spune despre sine, e neîndoielnic şi ideologie (exemple la îndemînă sînt nu doar anticomunismul funciar de care această poveste e impregnată, ci şi discursurile standard prin care postcomunismul se tematizează ca „tranziţie”). Soluţiei alternative la această naraţiune despre prezent – pe care prezentul volum încearcă s-o articuleze – i-am spus genealogie. Genealogie a postcomunismului ca teorie critică şi istorie reflectată a provenienţei prezentului nostru, ca şi a deciziilor în privinţa viitorului ce s-au luat şi continuă să se ia deodată cu această provenienţă. "A crea o nouă cultură nu înseamnă doar a face descoperiri „originale” în mod individual, ci de asemenea, şi mai ales, a răspîndi într-o manieră critică adevăruri deja descoperite, a le „socializa” şi, prin urmare, a le face să devină baza unor acţiuni în cadrul vieţii, elementul de coordonare şi de ordine intelectuală şi morală. Ca o mulţime de oameni să fie adusă la a gîndi în mod coerent şi unitar realul prezent – acesta e un fapt „filosofic” mult mai important şi mai original decît hazardul prin care un „geniu” filosofic dă peste un nou adevăr ce rămîne patrimoniul unor grupuleţe de intelectuali." - A. Gramsci
Cărți,multe cărți.
