Frontiera

Regizor de teatru, scriitor si eseist, Mihai Maniutiu a absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L. Caragiale" din Bucuresti in 1978. De atunci, este regizor al Teatrului National din Cluj, montand insa si in alte teatre importante din Romania si din strainatate (Belgia, Marea Britanie, Turcia, SUA), creatiile sale primind numeroase premii pentru Cea Mai Buna Regie, Originalitate si Cel Mai Bun Spectacol al Anului. A realizat peste nouazeci de spectacole. Ca scriitor, a publicat doua volume de poeme, volume de povestiri cu tenta onirica si fantastica, un roman si eseuri teatrale. "Frontiera, Charmides, 2014, regrupeaza trei povestiri, doua de proportii si una de doar opt pagini – prima senzatie, odata intrat in universul autorului clujean e ca te afli intr-un caleidoscop ale carui imagini se recompun cu o viteza uluitoare, astfel incat intr-o prima secventa personajele sunt prinse la frontiera Balkanyei, peste doar cateva pagini iata-le pe raul Moscova din capitala Rusiei in ziua de 5 martie 1953, apoi sub pleoapa lui Ginghis Han la Bolgotha s.a.m.d. pana in Coreea de Nord („Si-acum, hai sa va execut. Conform regulamentului, punct cu punct”, ii ia din scurt un gradat). Deloc intamplatoare, aceasta schimbare permanenta de decor, caci „granita e miscatoare, ca orice constanta strategica de importanta vitala, si se pozitioneaza, in mod variabil, cand intr-o parte, cand intr-alta. Si-asa, trebuie sa fim cu ochii in patru, ca sa stim, de la o clipa la alta, cu cine ne invecinam”. (In ce priveste proza propriu-zisa, eu zic ca se invecineaza – oniric! – cu Inconjurul zilei in optzeci de lumi de Julio Cortazar.)" - Emilian Galaicu-Paun Fragment din povestirea "Frontiera" de Mihai Maniutiu: “Capitolul. 7. In care trecem inca o frontiera a Balkanyei Individul sloboade foc dupa foc de revolver si topaie ca lovit de streche. Gloantele ne suiera pe la urechi. Ne lasam la fundul apei, insa dupa scurt timp trebuie sa iesim iarasi la suprafata. Undele involburate de viitura, murdare si pline de aluviuni, ne ajung pana la gat, iar curentul, destul de puternic, ne taraste la vale. Pas cu pas, scuipand si ragaind, in apropierea podului plutitor, iesim la mal, pe prundis, uzi leoarca si incleiati. — De ce nu v-ati oprit la prima somatie? se zborseste la noi insul inarmat cu pistol. — Pai cum sa ne oprim, ca a trebuit sa inotam, ca sa nu ne inecam, gafaie hingherul, scuturandu-se de zoaiele de pe el. — Destul cu vorba. In genunchi! Individul poarta o uniforma uzata, cu petlite de granicer. Mustatile zbarlite i se revarsa peste obrajii puhavi. In jurul lui se aduna un grup de soldati cu centiroanele atarnand, cu rucsacuri kaki in spinare si pusti cu patul ingust, prevazute cu baionete zimtate. Nu ni se uita in ochi, furisand in stanga si in dreapta priviri sasii. — Asta nu-i plutonierul? Si astia nu-s soldatii care au tras in noi pe cand fugeam cu podul plutitor? zic eu, gatuit, printre dinti. Hingherul imi raspunde in surdina: — Ba da, numai ca uita-te la uniformele si la armele lor. Sunt ei, si nu-s tocmai ei. Parca ar fi din alt timp... Parca ar fi niste figuranti dintr-un film de razboi de demult. — Ce tot mormaiti si va mosmonditi? In genunchi! suiera granicerul. Ingenunchem pe prundis, protestand slab si zicand ceea ce sigur am mai zis: — De ce stam in genunchi? Cu ce am gresit? — Aici se sta in genunchi dintr-un singur motiv. Si motivul e ca va aflati aici. Clar si concis. Ia ziceti... Voiati sa treceti granita in mod fraudulos. — Sunt peste o suta de ani de cand aici nu mai e nici o granita, ridica din umeri amicul meu. — Asa crezi tu, fraiere! De ieri, legile s-au inasprit. Inghit in sec si nu ma pot impiedica sa intreb: — Ce are legea inasprita cu frontiera?"