Noua lucrare a filosofului Ciprian Vălcan nu se prezintă cititorului nici sub o formă inedită, nici cu un conţinut strict determinabil, ci cu un set nou de teme mai mult sau mai puţin actuale din sfera culturală, pe marginea cărora autorul ţese un discurs foarte elegant, păstrându-şi amprenta originală prin sarcasmul neaşteptat de proaspăt şi de bine temperat, dar şi prin dezinvoltura cu care manipulează obiectele intelectului, obţinând cu o reconfortantă uşurinţă formule originale şi perspective noi acolo unde eruditul clasic simte imediat impulsul de a concedia orice tentativă de abordare, chiar după simpla anunţare a subiectului. Autorul ocoleşte cu graţie formele clasice – cum ar fi sinecdoca şi chiasmul –, permiţându-şi-le doar acolo unde simte nevoia unui contrapunct odihnitor. Nu întâmplător cititorul va fi tentat să facă asocieri cu un discurs muzical, căci eseurile şi reflecţiile din Elogiul bâlbâielii păstrează în permanenţă rezonanţa proteică a unor construcţii muzicale şi ritmul ludic al secvenţelor de lungimi moderate.
Cărți,multe cărți.
