Despre Bine si Rau

Una din tintele ereziologiei lui Didim a constituit-o maniheismul. Din Comentariul la Eccleziast (88.9-10) reiese ca el considera maniheismul drept una dintre principalele doua amenintari ale ortodoxiei niceene, alaturi de arianismul profesat de Eunomie. De altfel, referintele polemice la adresa maniheismului sunt raspandite in toate comentariile sale biblice. In acelasi pasaj, ingrijorarea lui Didim este de ordin "teoretic", exprimandu-si dezacordul fata de practica acestora de a exclude unele parti din Scriptura si de a se opri asupra altora, unele capabile, in lipsa contextului, sa le sprijine conceptiile eretice. In privinta maniheenilor, este foarte probabil ca Didim nu cunostea mai mult decat punctele principale ale doctrinei acestora, fara sa fie familiar cu figurile mitologiei maniheene sau cu practica ascetica a comunitatilor din Egipt. Direct sau indirect, toate cunostintele despre maniheism retinute de Didim sunt relevante pentru trei probleme ce nu puteau fi ignorate in mediul ascetismului crestin din Egiptul secolului IV: problema raportului dintre bunatatea lui Dumnezeu si raul diavolului; problema justificarii practicii ascetice marcate de refuzul vietii trupesti si disputa referitoare la natura intruparii lui Hristos. Nu puteau fi ignorate deoarece, cu privire la prima problema, viata parintilor anahoreti din Egipt, daca ne luam cel putin dupa viata Sfantului Antonie cel Mare, oaspetele si gazda lui Didim, nu se desfasura in spatiul lumii unde binele si raul se afla in amestec, ci intr-unul in care puterile binelui, ingerii, si puterile raului, diavolii, erau prezente constante si se distingeau cu claritate intr-un razboi pentru inaltarea sau rapunerea sufletelor monahilor. Argumentele lui Didim din Contra maniheilor (incepand cu paragraful 18) care demonstreaza teza inexistentei diavolului ca fiinta rea prin natura sa si propun intelegerea raului ca fiind dependent de "alegerea" fiintelor rationale au, dincolo de tinta polemica, functia de a lamuri natura experientei crestine a raului. Referitor la problema semnificatiei trupului supus practicilor ascetice, paragrafele 1-11, indicand posibilitatea sfintirii trupului, devin si ele utile pentru practica crestina. De asemenea, argumentele in favoarea credintei in intruparea reala a lui Hristos din Fecioara (incepand cu paragraful 13) erau utile unei crestinatati egiptene marcate de dispute cristologice, chiar si dupa stabilirea dogmelor niceeoconstantinopolitane.