Dansul furiei

Exprimarea furiei a fost condamnată mereu și nici în prezent nu se bucură de o reputație prea bună. Manifestarea furiei, în special de către femei, atrage după sine diverse etichetări: slăbiciune, defect de caracter, impolitețe, proastă-creștere. Suntem educați și sfătuiți în spiritul concilierii, al mascării adevăratelor noastre emoții, de dragul aparențelor sociale. Cu atât mai mult cu cât obiectul nemulțumirii este partenerul, un părinte sau copilul.   Prea puțini ne spun că furia este o emoție legitimă, firească și, de multe ori, salutară. Harriet Lerner se numără printre acești învățători înțelepți. După cum explică autoarea, furia ne poate semnala multe lucruri: că suferim, că ceva nu merge bine, că nevoile noastre nu sunt împlinite în mod adecvat, că e nevoie de o schimbare. Pentru a împiedica furia să degenereze sau să ne altereze relațiile de familie, este necesar să învățăm să ne comunicăm limpede nevoile și dorințele, să nu ne străduim să îi schimbăm pe ceilalți și să ne apărăm ideile și convingerile într-un mod asertiv. Dansul furiei este bestseller New York Times, cu vânzări care depășesc trei milioane de exemplare, și a fost tradus în mai mult de treizeci și cinci de limbi.   *   „Senzația că gândurile li se încâlcesc, incapacitatea de a articula cuvintele și senzația că nu sunt prea deștepte – iată reacții des întâlnite printre femeile care lupta să ia atitudine într-o anumită direcție. Nu numai că învățăm să ne temem de furie și de conflict, dar evităm să punem întrebări precise și să facem declarații clare dacă bănuim inconștient că, făcând aceste lucruri, diferențele noastre de opinii vor fi expuse și îl vom face pe celălalt să se simtă incomod, sfârșind prin a rămâne singure.”   „Luptele furioase pentru putere purtate cu copiii se reduc adesea la un singur aspect: noi suprafuncționăm sau ne amestecăm prea mult când este vorba despre gândurile și emoțiile lor. În același timp, subfuncționăm atunci când este vorba despre clarificarea propriei poziții și despre trasarea unor reguli de comportament.” „Pentru femei, o chestiune mai importantă este că s-ar putea să nu avem un «eu» bine definit despre care să comunicăm și că nu suntem pregătite să gestionăm reacțiile negative intense cu care ne confruntăm când începem să definim și să ne afirmăm sinele.”   „Pentru a învăța să ne folosim eficient furia trebuie să renunțăm la unele lucruri: la a-i învinui pe cei pe care îi considerăm a fi cauza problemelor noastre și despre care credem că nu contribuie la fericirea noastră; trebuie să renunțăm la noțiunea că este de datoria noastră să îi schimbăm pe alții sau să le spunem cum trebuie să gândească, să simtă, să se comporte.”   „Este tentant să percepem tranzacțiile umane în termeni simpli, de cauză și efect. Dacă suntem furioși, atunci altcineva ne-a provocat furia. Sau, dacă suntem ținta furiei altcuiva, probabil că noi suntem de vină; sau, alternativ – dacă suntem convinși de nevinovăția noastră –, putem trage concluzia că celălalt nu are niciun drept să se înfurie. Cu cât relațiile din familia noastră de origine sunt mai fuzionale (adică forța de coeziune este atât de puternică, încât se pierde „eul” separat din „noi”), cu atât învățăm mai mult să ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce simt alții și pentru reacțiile lor și să îi învinuim pentru propriile noastre reacții.” (Harriet Lerner – Dansul furiei)