Caderea

Publicat în 1956, romanul Căderea explorează în profunzime conştiinţa omului modern în faţa răului prin tulburătorul monolog al lui Jean-Baptiste Clamence, avocat francez de succes ajuns în Olanda pentru a-şi împlini strania vocaţie de judecător-penitent. Într-un bar de marinari din Amsterdam, Clamence îşi începe confesiunea în faţa unui presupus compatriot necunoscut, căruia îi povesteşte, cu luciditate şi ironie amară, tumultuosul trecut parizian ca avocat respectat şi iubit de cei în nevoie, cavaler al cauzelor nobile, cetăţean model şi amant nestatornic. Un eveniment tragic îi zdruncină însă, într-o noapte, echilibrul interior şi mulţumirea de sine, punîndu-l faţă în faţă cu propria ipocrizie şi aducîndu-i, inevitabil, căderea. Măcinat de vinovăţie şi nemăsurata dorinţă de putere, în care recunoaşte forţa călăuzitoare a întregii sale vieţi, Clamence devine, pe măsură ce povestirea ia forma mărturisirii, oglinda absurdului care guvernează existenţa fiecăruia dintre noi. O operă filosofică fără egal, cu puternice accente politice şi sociale, pe care Jean-Paul Sartre a numit-o „poate cel mai frumos şi mai puţin înţeles” dintre romanele camusiene. „Era unu după miezul nopţii, cădea o ploaie măruntă, mai degrabă o burniţă, care făcea trecătorii şi mai rari la ceasul acela. Veneam de la o prietenă care, cu siguranţă, adormise deja. Mă bucuram să merg aşa, pe jos, puţin amorţit, cu trupul potolit şi străbătut de un sînge domol ca ploaia de afară. Pe pod am trecut prin spatele unei umbre aplecate peste parapet care părea că se uită la fluviu. Ajungînd mai aproape, am desluşit o femeie tînără şi subţire, îmbrăcată în negru. Între părul închis la culoare şi gulerul paltonului nu se vedea decît o ceafă proaspătă şi udă de ploaie, la care n‑am rămas indiferent. Dar, după o ezitare, mi‑am continuat drumul. La capătul podului, am luat‑o pe chei spre Saint‑Michel, unde locuiam. Făcusem deja poate vreo cincizeci de paşi cînd am auzit un zgomot care, în ciuda distanţei, mi s‑a părut asurzitor în liniştea nopţii, zgomotul unui corp care se prăbuşeşte în apă. M‑am oprit în loc, dar fără să mă întorc. Aproape imediat am auzit un ţipăt, repetat de cîteva ori, care cobora şi el pe fluviu, dar care s‑a oprit dintr‑odată. Liniştea care a urmat, în noaptea deodată încremenită, mi s‑a părut fără sfîrşit.” (Albert Camus)