Pentru prima dată în limba română, apar reunite sub titlul Discursurile din Suedia discursul rostit de Albert Camus la Stockholm după ceremonia decernării Premiului Nobel pentru Literatură şi conferinţa susţinută în faţa studenţilor de la Universitatea din Uppsala în decembrie 1957. Ele nu au putut fi traduse înainte de 1989 pentru că viziunea lui Camus despre misiunea artistului în societate se concretizează aici într-o critică explicită a realismului socialist şi a tendinţelor de orientare ideologică a culturii. În bibliotecile publice din România, ediţia franceză a Discursurilor din Suedia (ca şi cea a Omului revoltat) era catalogată în aşa-numitul „fond special”, nefiind accesibilă decît pe baza unei aprobări oficiale. „Fiecare generaţie, fără îndoială, se crede menită să refacă lumea. A mea ştie totuşi că nu o va reface. Dar sarcina ei este, poate, şi mai mare: constă în a împiedica lumea să se desfacă. Moştenitoare a unei istorii corupte în care se amestecă revoluţiile neîmplinite, tehnologiile devenite nebune, zeii morţi şi ideologiile extenuate, în care puteri mediocre pot astăzi să distrugă totul, dar nu mai ştiu să convingă, în care inteligenţa s-a înjosit pînă într-atît încît s-a făcut slujitoarea urii şi a opresiunii, această generaţie a trebuit, în sine şi în jurul ei, să restaureze, pornind doar de la negaţii, cîte puţin din ceea ce alcătuieşte demnitatea de a trăi şi de a muri. În faţa unei lumi ameninţate cu dezintegrarea, în care marii noştri inchizitori riscă să întemeieze pentru totdeauna împărăţiile morţii, ea ştie că ar trebui, într-o cursă nebună contracronometru, să restaureze o pace între popoare care să nu fie cea a servituţii, să reconcilieze din nou munca şi cultura şi să refacă împreună cu toţi oamenii o arcă a alianţei.” (Albert Camus)
Cărți,multe cărți.
