Avram Iancu

„Piesa lui Mircea Micu se reține înainte de toate prin caracterul său liric evocator, izbutind de-a lungul a trei acte să readucă în vibrație contemporană acel patos revoluționar, acea atmosferă de luptă sfântă în care se angajaseră oamenii Munților Apuseni, animați de ideile pașoptiste, pentru dobîndirea drepturilor lor naționale și politice. În acest context, figura lui Avram Iancu se impune ca un factor polarizator de o forță excepțională. Secvențele ce ilustrează momente și scene, figuri devenite de acum legendare, din istoria Revoluției de la 1848 din Transilvania, se succed într-o înlănțuire logică, gradată treptat în tensiune, ca-ntr-un lung fir de baladă, până la acel final alegoric emoționant când eroul, înconjurat de umbrele celor ce au fost tovarășii săi de luptă și de aspirații, își pierde și el materialitatea existenței sale efective, dobîndind dimensiuni generoase noi, de simbol al conștiinței naționale românești. Mircea Micu năzuiește să ilustreze drama unui erou popular confundat până la identificare cu drama poporului său în numele căruia se ridică la luptă. Conflictul piesei pune în lumină, în fond, conflictul de idei dintre revoluționarii români ai lui Iancu și cei maghiari al lui Kossuth în cadrul unei mai ample mișcări de eliberare națională pe care revoluția de la 1848 o animă din acest punct de vedere piesa este net superioară altora, prin limpezimea, fermitatea și căldura exprimării unei atitudini politice naționale. Interesant este de observat cum își construiește Mircea Micu personajele; din aceeași pastă densă, din aceeași culoare monocromă și totuși evitind monotonia. Fiecare din cei ce gravitează în jurul personajului central – Avram Iancu – împrumută de la acesta esența modului lor de existență. Avram Iancu se regăsește ca idee revoluționară, în fiecare din cei ce-l înconjoară, ca într-o repetare fidelă de destine, nuanțată însă prin detalii de un pitoresc dramatic neostentativ, în cadrul unui vast tablou de epocă”. CONSTANTIN CUBLEȘAN