Apararea Europei

Din cuprins: Apararea comuna si problemele institutionale; O economie europeana a apararii ? Cooperarea in materie de armament: aspecte si probleme; Spre un model strategic; Realitati nationale la necesitati europene.Apararea Europei este o culegere de articole coordonata de Raoul Girardet si aparuta in Belgia in 1988. Din perspectiva militara, politica, economica ori sociala, textele trateaza tema necesitatii unui sistem european de aparare. Sint evidentiate esecurile in aceasta tentativa, cauzate de dezacordurile dintre puterile occidentale, dar si continua amenintare sovietica. De asemenea, apararea europeana este pusa in raport cu sprijinul american in cadrul NATO, precum si cu impartirea continentului in statele democratice occidentale si cele din lagarul comunist din Est. Multe dintre afirmatiile din aceste texte scrise in plin razboi rece se vad confirmate astazi.Europa de dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, ca, de altfel, si intreaga lume postbelica, era scandata in doua blocuri concurente, situatie ce s-a pastrat pana la finalul razboiului rece. Aceasta diviziune a marcat pentru aproape jumatate de secol toate nivelurile societatii occidentale, inclusiv pe cel referitor la aparare. Vastul colos sovietic a impus Europei de Vest un sistem defensiv integrat in NATO, bazat pe puterea nucleara si conventionala americana, la care se alaturau si fortele europene existente. Treptat insa, s-a ajuns in ultima parte a razboiului rece la o cu totul alta configuratie a spatiului militar din vestul continentului, acesta fiind si subiectul lucrarii Apararea Europei. Aparuta la sfarsitul anilor '80, chiar cu un an inaintea prabusirii comunismului in Europa de Est si cu cativa ani inainte de destramarea URSS din 1991, aceasta colectie de texte analizeaza conceptul de aparare si propune solutii, diferite, pentru formarea unui sistem militar european comun. Cei noua autori si-au exprimat punctul de vedere referitor la sistemul militar deja existent in anii '70-'80 in Europa Occidentala, dar si la directia spre care ar trebui sa se indrepte acesta. Dintre ei, cel mai cunoscut publicului roman este Raoul Girardet, profesor la Institutul de Studii Politice de la Sorbona, printre ei aflandu-se insa si un general, dar si un economist. Aceasta alaturare ofera posibilitatea abordarii unei multitudini de aspecte ce privesc direct apararea europeana. Pentru o mai buna familiarizare cu problemele militare postbelice si nu numai, vom prezenta pe scurt incercarile formarii unei aparari europene, unele notiuni strategice legate de rachetele nucleare, ca si cateva informatii despre negocierile sovieto-americane din anii '70-'80. Primele incercari de creare a unei aliante militare vest-europene s-au semnalat chiar in perioada imediat postbelica. Din 1947 dateaza pactul franco-englez de la Dunkerque, in 1948 este semnat tratatul anticomunist de la Bruxelles, prin care Belgia, Olanda si Luxemburg se adaugau celor doua puteri mijlocii, dar abia in 1949 se formeaza un sistem unic de aparare occidental - Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) - in care, alaturi de zece tari europene, participau si SUA si Canada. Formarea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (viitoarea CEE) in 1951 a ajutat la formularea unui plan al unei in cadrul Pactului Atlantic de catre francezul Rene Pleven. Proiectul final, realizat si cu acordul Statelor Unite - Comunitatea Europeana a Apararii (Communaute Europeenne de Defense - CED) -, a fost semnat in 1952, insa ratificarea acestuia depindea de votul Adunarii Nationale franceze, care l-a respins in 1954. Ca solutie pentru acest moment de impas au fost semnate, care au transformat tratatul de la Bruxelles in Uniunea Europei Occidentale (UEO) prin aderarea Italiei si a RFG. Aceasta prima tentativa esuata de formare a unui pol militar european a mai fost repetata si dupa infiintarea in 1957 a Comunitatii Economice Europene (CEE), insa opozitia intilnita s-a dovedit mai puternica. Un astfel de exemplu a fost si planul Fouchet din octombrie 1961, care propunea, din partea generalului de Gaulle, crearea unei cu o politica externa, de aparare si culturala comune, care sa se ghideze dupa regula umanitatii si care deci nu a fost pe placul celor ce doreau o Europa supranationala. In anii '60 se accentuau insa divergentele franco-americane care vor avea un efect direct asupra capacitatilor militare comune. De Gaulle va hotari in 1966 chiar retragerea trupelor sale din fortele integrate NATO, ceea ce presupunea evacuarea bazelor americane si interdictia survolului de catre avioanele organizatiei. Totusi Franta nu a denuntat tratatul, raminind membra a Aliantei. Decizia generalului atingea intr-o mare masura frontul occidental, defensiva nemaiavind o profunzime suficienta in cazul unui conflict cu sovieticii. Dupa demisia lui de Gaulle in 1969, CEE va cunoaste, in ciuda unor numeroase divergente, unele declaratii comune referitoare la problemele internationale. Desi in 1793, la Copenhaga, s-a hotarit ca Europa sa vorbeasca, in acelasi an, dupa primul soc petrolier, tarile CEE nu vor gasi un compromis general cu OPEC, ci fiecare va negocia separat un acord cu cite o tara exportatoare de petrol. Totusi, in 1973, europenii prezinta o declaratie comuna favorabila pozitiilor arabe in conflictul cu Israelul. Exemplul unui demers propriu si relativ unitar poate fi cel de la lucrarile Conferintei pentru Securitate si Cooperare de la Helsinki, incheiate prin tratatul din 1975. Situatia se va repeta in 1980, cind se recunoaste dreptul la existenta al statelor din Orientul Apropiat, dar si drepturile poporului palestinian. In anii '80, aceste pozitii comune se vor inmulti, amintind doar cazurile Libanului, Afganistanului sau al razboiului dintre Iran si Irak. Totusi nu s-a putut ajunge intotdeauna la un consens in cadrul Comunitatii. Situatia apararii Europei din perioada postbelica nu poate fi examinata fara a se aminti participarea americana, cum o face si unul dintre autorii unui text din lucrarea de fata, desi ea ajunsese in anii '70 simbolica din punct de vedere militar. Europenii furnizau circa 75% din fortele aeriene, circa 80% din fortele maritime si aproximativ 90% din trupele de uscat. Insa contributia financiara americana era esentiala. Inca din 1971, Nixon afirma ca sosise momentul ca si europenii sa-si asume, iar in 1973, Kissinger, secretarul de stat american, considera ca Europa trebuie sa contribuie cu o parte echitabila la efortul comun, fara insa a se ajunge la o solutie. Un conflict mult mai grav a fost cel din octombrie 1973, cand europenii nu au permis americanilor folosirea bazelor de pe continent pentru un pod aerian care sa ajute Israelul impotriva arabilor, ceea ce a produs peste Atlantic o puternica ostilitate. O atitudine similara, dar mult mai dura, o vor avea franco-germanii impotriva americanilor peste treizeci de ani. In 1977 se ajunge totusi in cadrul NATO la o hotarire privitoare la cresterea cheltuielilor pentru aparare cu 3% pe an pentru toti membrii, dar, inca o data, multi europeni nu au putut atinge acest obiectiv.