Referința din titlu la Sfântul Apostol Andrei este metafora unui creștinism antic, dar în mod continuu atestat pe teritoriul etnogenetic al românilor, în același timp constitutiv al conștiinței istorice a neamului românesc. Construită pe mențiunea din Istoria bisericească a lui Eusebiu de Cezareea privitoare la ținuturile evanghelizate de Sfântul Apostol Andrei, între care se numără atât ținuturile balcanice, cât și ținutul Sciției, metafora andreiană evocă un început simbolic al creștinismului pe teritoriul României de azi, dar și o fidelitate față de începuturi înțeleasă ca patrimoniu al Ortodoxiei. Demersul pictorului Paul Gherasim preia simbolul întemeierii apostolice și construiește un discurs vizual despre perenitatea unei civilizații care, trecând dincolo de discuții oțioase despre certitudinile începuturilor istorice, poate fi socotită bimilenară. Scopul cărții este de a argumenta estetic realitatea acestei perenități, vitalitatea și autenticitatea unei opere culturale izvorâte dintr-o credință, cea în Învierea din morți a lui Iisus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu. Că e vorba despre jertfă și înviere o demonstrează imaginile cu care se deschide volumul: o alternanță repetată de cruci și morminte/puneri în mormânt, care deodată sunt întrerupte de ferecătura Evangheliarului cu scena Anastasis, apoi de imaginea liturghiei pascale cu lumânările aprinse și fila de manuscris psaltic cu titlul Rânduiala care se cântă în sfânta și prealuminata zi a Învierii Domnului nostru. Urmează dimineața pascală deasupra satului românesc, când se risipește ceața necunoștinței și se ridică vălul pentru a vedea îngerii slavoslovind împreună cu toată făptura pe care o întruchipează privighetoarea. Imaginea este o referință delicată, dar puternică, la limba în care pasărea de noapte luscinia megarhynchos este numită privighetoare, nume derivat de la slujbele de pervigilia (priveghi) pe care le rosteau monahii sciți (din Sciția Minor) în latină. Metamorfoza lingvistică devine la capătul unui ciclu complex de aculturații, în care își găsesc locul și greaca și slavona, limba liturgică a creației. Fotografia interbelică a comunității sătești adunată în curtea Bisericii Arbore, în care toată suflarea este îmbrăcată în straiele vernaculare de sărbătoare, ipostaziază forma imuabilă, dar și punctul terminus al acestei civilizații creștine. Întâlnirea dintre cele două registre, adunarea satului și Biserica Arbore trimite discursul spre momentul auroral al istoriei noastre medievale, vremea Sfântului voievod Ștefan cel Mare. Este expresia cea mai puternică și originală a creștinismului trăit pe aceste meleaguri, hrănită din creștinismul imperial al Bizanțului, din slavonismul ortodox al Balcanilor, dar și de formele unui creștinism occidental, vecin istoric prin Polonia și Ungaria, aliat prin lupta comună împotriva Imperiului Otoman. Epoca ștefaniană atestă maturitate și originalitate pe fundalul integrării într-o istorie sacră care începe cu regele profet David, continuă cu împărații celei de-a doua Rome, trece prin țarii Bulgariei și ai Serbiei, și se exprimă în ultimii ani ai mileniului al șaptelea prin țarul Ștefan al Moldovei, care-și aduce prinosul Împărătesei cerului (Țarița Nebesnaia) în Evangheliarul de la Humor, și este introdus în fața Împăratului ceresc de însuși Sfântul împărat Constantin în tabloul votiv al Bisericii „Sfânta Cruce” din Pătrăuți. Această viziune istorică este atestată de sbornicele cronografelor bizantino-slave și ale letopisețelor ștefaniene. Apogeul și centrul discursului iconico-simbolic compus de Paul Gherasim este însă domnul martir, voievodul încoronat mai presus de cele lumești, prin martiriu, Sfântul Constantin Brâncoveanu. Joncțiunea dintre triumful ștefanian, înțeles ca performanță diplomatică, militară și religioasă, și apogeul estetic al epocii brâncovenești este marcată prin juxtapunerea crucii și a potirului din colecția Mănăstirii Putna. Triumful crucii se întruchipează în conținutul potirului. Jertfa lui Brâncoveanu încheie una din cele mai lungi și înfloritoare domnii a Țării Românești, care a căpătat în ochii istoricilor, artiștilor și iubitorilor de frumos din secolul XX valoarea de izvor al sintezei culturale românești, punctul de pornire al identității estetice moderne. Istoricul Nicolae Iorga și arhitectul G.M. Cantacuzino au dezvoltat această idee în scrierile lor interbelice. Epoca brâncovenească este matricea unei aspirații duble, occidentale și orientale, în care apartenența la tradiția spirituală a Orientului creștin conviețuiește cu solidaritatea politică și militară cu Occidentul, și care face din Ortodoxie o identitate comună pentru toți creștinii din Imperiul Otoman. Antim Ivireanul este corolarul acestei viziuni foarte largi și prototipul unei identități regionale în care ascendența etnică se estompează în fața unei formule de spiritualitate care a primit pe rând numele de post-bizantină, balcanică, levantină. Etape semnificative în acest parcurs istoric sunt marcate de domnitori precum Neagoe Basarab, Matei Basarab, Mircea cel Bătrân și Vasile Lupu citați în ordinea impactului estetic al operei lor ctitoricești. Ipostaze ale creativității sunt evocate prin figura mitropolitului miniaturist Anastasie Crimca. Țările Române au purtat acest ethos până când schimbările ideologice ale secolelor XIX și XX au pus capăt în mod tot mai violent acestui univers aparte. Când se stinge tradiția creștinismului aulic mai persistă o vreme creștinismul civilizației țărănești, al bisericilor de lemn, îngemănat întru căutarea Împărăției ascunse cu comunitățile monastice și precedate spiritual de avansul pustnicilor pe o cale care transcende geografia și cronologia. Juxtapunerea unor monumente din diferite epoci istorice, de la rămășițele creștinismul tardo-antic din Dobrogea, trecând prin peșterile pustnicești ale secolelor de mijloc și până la comunitățile monastice reîntemeiate în secolul XXI, sugerează această ieșire din timp. Astfel, biserica de la Densuș, a cărei datare variază între secolul IV și secolul XII la diverși cercetători, devine un semn al supratemporalității, alături de peșterile pustnicilor și bisericile de lemn ale satelor. Portrete fotografice de monahi contemporani alternează cu vestigiile locuirilor monastice din secolele IV-V la Niculițel, VIII-IX la Basarabi-Murfatlar, XII-XV la Corbii de Piatră în Argeș și în Munții Buzăului și cu producția iconică a atelierelor țărănești din secolele XVIII și XIX. Paul Gherasim a identificat acele obiecte din registre stilistice foarte variate, antichitate bizantină, artă voivodală, producție țărănească, care exprimă cel mai puternic identitatea creată de trăirea nădejdii într-un sens spiritual al vieții. În mod evident, alte obiecte ar fi putut figura în acest album, dar le-a ales pe acelea care întruchipează cel mai bine un anumit fel de a fi al creștinismului de pe teritoriul României, în care intră multă măsură și puțină emfază, un puternic simțământ al transcendentului la tot pasul, din care însă face parte materia, la care contribuie și meșteșugul, disponibilitatea omului de a-și pune cu abnegație și modestie talantul în slujba lui Dumnezeu și a aproapelui. Dimensiunea socială și politică a acestui creștinism, prezentă discret în adunările țăranilor de sărbători, în portretele voievozilor-ctitori, în chipurile monahale, se integrează și se supune dimensiunii interioare. Nici un indiciu cantitativ, nici o satisfacție temporală, nici o strălucire, nici o culoare stridentă, totul pare a fi pe punctul de se retrage în spatele ceții istoriei, de a dispărea imperceptibil de sub ochii noștri. Peretelui alb de cretă de la Basarabi îi răspunde părul alb și felonul alb al părintelui Teofil de la Sâmbăta scufundat în lumină. Este sugestia transfigurării. Rugăciune VII a lui Daniel Turcea confirmă sugestia. Creștinismul, pentru Paul Gherasim, nu este în primul rând un fapt de istorie, nici o circumstanță civilizațională a omenirii, ci o credință. Este credința lui Paul Gherasim așa cum a trăit-o, cum a exprimat-o în lunga sa experiență cu străvezimea. De aceea, mai mult decât o poezie în imagini despre creștinismul românesc, cartea lui Paul Gherasim este o mărturisire. El depune mărturie despre ceea ce a văzut. O semnătură discretă a acestei mărturii o reprezintă portretul fotografic al bunicului său îmbrăcat în straie țărănești de sărbătoare, parcă ar fi un detaliu extras din Deisis-ul imperial de pe peretele sudic la Bisericii Arbore. Această genealogie mistică se exprimă în octogoanele de purpură și de lumină ale lui Paul Gherasim. Grafitti-ul citat din Psalmi 22, 4 „nu mă voi teme, Doamne, căci Tu ești cu mine”, care încheie discursul, devine rugăciunea-prefață a traversării vieții/istoriei către ziua neînserată. Astfel Sfântul Andrei nu este invocat ca garant al autenticității și venerabilității creștinismului românesc, ci expresivitatea și intensitatea trăirii acestuia devin un argument al originilor apostolice. O origine, certificată cultural prin legătura dintre cult și limbă, credință și ethos, și care, pentru Paul Gherasim, este singurul registru estetic pe care mai este dispus să-l exploreze. Creștinismul constitutiv al romanității balcanice devine matrice a unei comunități ancorate în transcendent.
Cărți,multe cărți.
