Un baiat ca toti ceilalti

O carte despre sfarsitul copilariei si alegerile importante care ne modeleaza destinul si lumea, despre fiorii primei iubiri si curajul de a lupta de partea binelui, romanul Un baiat ca toti ceilalti, inspirat din fapte reale, proiecteaza o lectie de viata in centrul careia se afla adevarul si valoarea cuvintelor. In 2018 a fost distins cu Premiul Giancarlo Siani. Impreuna cu bestsellerurile Tentatia de a fi fericit si Maine poate am sa raman formeaza un fel de triptic dedicat orasului Napoli. Mimi e un baiat de doisprezece ani, cu ochelari, rezultate excelente la scoala si o pasiune pentru benzile desenate cu supereroi. Locuieste in cartierul Vomero, in Napoli, unde tatal sau lucreaza ca portar al unui imobil elegant. Isi petrece timpul pe strada cu cel mai bun prieten, Sasa, care il venereaza, ca toti napolitanii, pe Maradona, sau in micul apartament pe care il imparte cu parintii, sora adolescenta si bunicii. In 1985, anul care-i va accelera maturizarea, Mimi face experimente telepatice, viseaza sa-si cumpere un costum de Spider-Man si cauta o modalitate de a se imprieteni cu Viola, frumoasa adolescenta care locuieste in imobilul pazit de tatal lui. Dar, mai presus de toate, il cunoaste pe Giancarlo, supereroul sau personal, nimeni altul decat Giancarlo Siani, tanarul jurnalist de la Il Mattino care avea sa isi piarda viata in numele adevarului. In lunile premergatoare zilei de 23 septembrie, ziua in care Giancarlo este ucis de Camorra, Mimi descopera insemnatatea prieteniei, importanta cuvintelor si a curajului. Si afla ca este posibil ca supereroii sa nu existe, dar ca amintirea oamenilor curajosi si a faptelor lor mari nu paleste niciodata. Traducere din limba italiana de Gabriela Lungu. Fragment din romanul "Un baiat ca toti ceilalti" de Lorenzo Marone: "In putinele dati cand mama era cea care se vara ultima in pat, aparea o problema serioasa. Cand, de exemplu, tata a facut varicela din cauza lui Beatrice, a fost un calvar: se vaita toata ziua, iar seara se ducea la culcare foarte devreme. Mama isi petrecea timpul pufnind si piscandu-l de brat ca sa-l oblige sa se intoarca pe o parte. Dupa doua nopti albe, s-a decis ca Beatrice (care fusese cauza dezastrului) trebuie sa-si ispaseasca vina sacrificandu-se pentru binele comun, asa ca a fost obligata sa doarma in camera cu tata, in timp ce noi sa ne culcam cu totii in camera de zi, mama pe un pat pliant si eu pe o salteluta. De fapt si bunicul sforaia, nu gluma, asa ca, dupa alte doua nopti, mama s-a revoltat. - Tu cum reusesti? a intrebat-o pe bunica. - Da' cine-l aude pe asta! a raspuns ea. Singura arma la dispozitia sarmanei bunici fusese sa invete sa convietuiasca cu sforaitul sotului ei, pana la a-l sterge din minte. Am auzit deseori spunandu-se ca, dintre calitatile si defectele cui iti este alaturi, dispar intotdeauna doar primele. Bunica Maria insa era in stare sa le faca sa dispara si pe celelalte. In orice caz, asta a fost copilaria si adolescenta mea: statul cu totii impreuna, respiratia unuia pe obrazul celuilalt, rara nici o posibilitate de a avea un moment si un loc care sa fie cu adevarat ale mele. A fost tocmai acea situatie de eterna viata. In comun cea care m-a impins la izolare, la refugiul intr-o lume doar a mea care-si traia viata proprie, si in lumea aceea, in perioadele acelea, am invatat sa nu mai aud sforaitul tatei, nici serialele bunicii, dezbaterile politice ale bunicului sau rumegatul zgomotos cu care Bea mesteca obisnuita ei guma. In ziua in care m-am gandit sa devin un supererou, nu stiam, ca in realitate, eram deja in parte un supererou."