Cartea pe care aţi scris-o este o privire către lume. Subtilitatea cu care trataţi fenomenul uman nu are nicio înrudire cu ceea ce numim „spiritul bizantin“ fiindcă, v-am spus‑o adesea, sunteţi extraordinar de transparent cu sine. De asemenea, imaginea pe care o daţi senzaţiilor şi sentimentelor fragile are o naturaleţe ce o întrezărim în Huron de Voltaire, într-un univers scrâşnit şi deşurubat. Lumea este, pentru mulţi, o mască gigantică şi o mască de nepătruns. Alteţa Voastră Regală o vedeţi, o analizaţi, o înţelegeţi cu o permanentă tuşă de umor, cu acea detaşare proprie intelectualilor sau celor ce se cunosc suficient pentru a înota la propria lor suprafaţă. Şi o faceţi cu simpatie. Nicio dictatură, nici cea mai totalitară, n-ar fi avut vreun ascendent asupra voastră. În anumite momente, mă faceţi să mă gândesc la Petit poucet… Cred că şi Alteţa Voastră Regală poartă o mască, precum fiecare dintre noi, dar asceza teatrală vă permite să o schimbaţi sau, uneori, să o îndepărtaţi, pentru a-i privi pe alţii cu un amestec de tristeţe şi jubilare. Regele Mihai avea atâta dreptate când spunea că funcţiunea regală (ca şi cea de simbol politic) este atât de aproape de arta scenei. Nu că regii ar fi comedieni. Poziţia, rolul lor, exigenţele care îi însoţesc, precum şi o viziune foarte personală a josniciei omeneşti le permite tuturor (cel puţin celor inteligenţi, cum este Regele României) să relativizeze comedia umană şi să realizeze că singura ieşire din personalitatea regală este eroismul sau sfinţenia (aviz actorilor care merg până la limita logicii proprii!). Felul în care vorbiţi despre lumină (cea din Israel sau cea, atât de elegiacă, a Nordului), despre muzică (José Carreras) şi despre anumiţi artişti indică filiaţia pe care o aveţi cu Proust, a cărui influenţă, hotărât lucru!, se prelungeşte până la marginile secolului nostru. Ea trădează dorinţa de a obiectiva tezaurul neatinsului, de a nemuri misterul prezentului, despre care vorbiţi în prefaţă, şi care este, într-adevăr, singurul nostru liant cu Eternitatea (prezentul este etern, dar clipa pe care o ocupă e disperant de trecătoare). Ar fi o întreagă carte de scris despre importanţa spectatorului în raport cu personajul public, chiar atunci când nu prea înţelege mare lucru din ceea ce se petrece pe scenă, ca de exemplu — s-o recunoaştem — în textul relativ ezoteric al lui Gherasim Luca. Este, de altfel, sunt sigur, genul de experienţe cu ajutorul cărora aţi aprofundat reflecţiile cardinale pe care le făceaţi în interiorul „cuştii“… Olivier, marchiz de trazegnies
Cărți,multe cărți.
