Supa bunicului

Un bunic rămas singur după pierderea soției sale își amintește de gustoasa supă cu perișoare făcută de aceasta. Ce bună ar fi, ce mult ar vrea să mănânce din nou acea supă! Oare ar putea s-o facă singur? Care era rețeta oare? Carne, cartofi… Oala cea mică ar trebui să fie de ajuns pentru o singură persoană. Dar dacă mai apare cineva? Cu o intrigă simplă și bine construită, povestea acestui bunic devine un exemplu perfect despre cum putem aborda cu copiii temele grave: în cuvinte simple, obișnuite, fără fraze înflorite și complicate și mai ales fără „predici“ și explicații prea „pe față“ ale mesajului, cum fac alți scriitori mai puțin inspirați. Autoarea japoneză Eiko Kadono ne oferă nu numai o poveste emoționantă, ci și o metodă de a depăși durerea, pas cu pas, amintindu-ne de cei dragi prin lucrurile simple, de zi cu zi, de care ne bucuram cândva împreună. Și pentru că, fără să stea pe gânduri, bunicul își împarte supa cu musafirii săi neprevăzuți și de la o zi la alta mai numeroși, povestea ne face să înțelegem cât de importante sunt prietenia, compasiunea, deschiderea și dorința de a fi împreună cu ceilalți. După ce Bunica a murit, Bunicul a rămas singur. Se simțea prea trist și prea slăbit ca să mai facă ceva. Fiecare zi era la fel: după ce bea laptele pe care i-l aducea acasă lăptarul și mânca din pâinea pe care și-o cumpăra de la brutărie, se așeza în fotoliu și rămânea nemișcat, privind în gol. Zilele treceau una după alta, fără să se întâmple nimic. Într-o dimineață, după ce se trezi, Bunicul își spuse în șoaptă: „Ce mult aș vrea să mănânc o supă caldă! Ce n-aș da să pot mânca din nou supa cu perișoare pe care obișnuia să mi-o facă scumpa mea nevastă!” Pe polița din bucătărie erau aranjate cinci oale, de la cea mai mică la cea mai mare. „Ce-ar fi să încerc să-mi fac o supă cu perișoare? Sunt singur, așa că o să fie numai bună oala asta”, se gândi Bunicul și luă de pe raft cea mai mică oală. „Când gătea supă cu perișoare, soția mea obișnuia să fredoneze un cântecel” își mai aminti el.