Sentimente neasigurate

Volum apărut la aniversarea a 60 de ani ai autorului Dacă cineva m-ar întreba acum – cineva care nu-l cunoaște, dar a auzit de Ion Mariș – și ar dori detalii, i-aș răspunde scurt: poet, prozator, publicist și un excelent editor (coordonator al Editurii Valea Verde din Sighetu Marmației și inițiator al publicației on-line Salut, Sighet). Oricând ne-am fi cunoscut, cel care ne-a împrietenit a fost Cuvântul, Poezia (!), căci pentru a scrie poezie, a fi poet este necesar ca acel cineva care se leagă de Cuvânt să fie capabil să atingă și să urce cu curaj acea scară de frânghie, atât de tensionată, care leagă văile și dealurile de orizonturi, de vastitatea cerului și a spațiului, să facă acest lucru fără a se retrage în sau din durere, a fi copleșit de imensitatea a ceea ce vede pentru a urca scara de frânghie, cum puțini o fac; căci fericirea și durerea pe care le simți urcând acea scară invizibilă sunt de neînțeles și poate intolerabile fără protecția cuvântului, a poeziei. De-a lungul anilor, în varii întâlniri prieteneşti am avut nenumărate prilejuri să-l simt şi să-l descriu ca pe un om al echilibrului și al corectei măsuri, ca pe un prieten adevărat, mereu o prezenţă luminoasă nu numai profesional (inginer „șurubar” la începuturi, „reinventat” după '89 – cum singur o spune – și în alte domenii: bancar, burse de valori, turism, consultanță, farmaceutic), mai ales o prezenţă luminoasă în lumea Cuvântului, a Poeziei, a literaturii, publicând poezie și proză în reviste literare și periodice, sfârșind în cele din urmă în a publica (până acum) și câteva volume de autor. […] Poetica lui Ion Mariș nu se bazează pe versuri memorabile (deși acestea există din abundență!). Poemele sunt o „pastă” care induce o stare pe care poetul o numește vesperare. Ion Mariș scrie un tip de poezie despre care, oricât ai vorbi, ai senzația că ai mai fi putut spune ceva, dar te mulțumești să mângâi paginile și să te asiguri că vei mai reveni asupra ei. (Echim Vancea) * * * Noi, oamenii, nu suntem doar „simple aglomerări de particule elementare”. În construcția noastră interioară, gaussiană, intră și elemente metafizice, divine. Poezia se insinuează în zona de interogare a divinității și este (sau poate fi!) liantul spiritelor neliniștite cu energia necunoscută a (în)Dumnezeirii, fiind utilă pentru risipirea fricii. Poezia ne desăvârșește căutările, ne direcționează implicit spre Adevărul-Salvator, pe care-l putem – la un moment dat – descoperi. Scriind Poezie, mă apropii, timid, de Creatorul Universului în încercarea de a nu rătăci veșnic pe cărări necunoscute. Prin Poezie mă rog – aproape zilnic – să înțeleg toate mesajele pe care viața mi le transmite fără nicio... asigurare. (Ion Mariș)