Nu vreau să vă spun mai mult. Las cartea să îşi spună povestea. Fiindcă, până la urmă, asta s-a şi întâmplat. Fiecare poveste a început să se scrie de capul ei. Nu mai ştiam cine este, unde este şi ce va face Cadmav. Poate că mergea în direcţia planurilor mele. Poate că mintea mea se metamorfoza în direcţia personajelor care îl făceau posibil. Poate că cea care scria era cititoarea cărţilor vremii ei, topite în propriile gânduri. La 33 de ani, vârstă cristică, am încheiat cei trei ani de prizonierat voluntar în starea de Cadmav. Era 1988. Între timp, felii de carte au ajuns la fiecare dintre cei care şi-au topit visările în personajele cărţii. Laolaltă alcătuiau un grup de convieţuire prin cultură şi solidaritate, aşa cum erau şi alte grupuri în acei ani. Toţi cei care au fost deopotrivă surse de imaginare şi martori ai scriiturii l-au făcut posibil pe Cadmav şi au făcut din Cadmav un loc al memoriei, desigur, ca stare interioară. Locul memoriei. Nu l-au uitat niciodată, aşa cum am făcut eu. Fireşte, această carte le este dedicată. MIHAELA MIROIU
Cărți,multe cărți.
