Trebuia să plec. Nu mai am de ce rămâne eu însumi. Am crezut că în țara mea vor urma schimbări care să facă să merite să fii tu însuți. Voi apărea în altă parte. Cei de-acolo vor privi o vreme cu circumspecție nouă prezentă, voi fi clasat ultimul în comunitatea lor, dar, iertată-mi fie banalitatea exprimării, nu vor ști că-s eu. Avantajul celor care nu s-au făcut remarcați în viață. Nu voi povesti nimic, ca bolnavii de amnezie. Întâi se vor sesiza cei de la serviciu, Muzeul de Istorie al Transilvaniei, trecându-mă cu scrupulozitate absent zi după zi și așteptându-mă ca să mă pedepsească după codul muncii. Vor trimite până la urmă pe cineva la mine acasă, cineva care știe unde locuiesc. Se va sesiza și vigilentul administrator, pentru taxele neplătite. Într-un târziu vor sparge ușa. Duhul a fugit din sticlă. Absența li se va părea pe moment neverosimilă, dar asta nu mai era problema mea, va trebui notificată ca să fiu absolvit de restante. Am repetat în gând cu satisfacție: absolvit de restanțe! O dispariție care nu va afecta pe nimeni și, e limpede, ca să poți începe o viață nouă trebuie să dispari mai întâi din cea veche.”
Cărți,multe cărți.
