Majoritatea religiilor, dar mai cu seama cele principale (budism, crestinism, islamism), pentru a castiga adepti si a?si justifica, prin doctrina, existenta si probitatea, s?au sprijinit pe texte sacre. Asemenea texte au fost trecute in pagina de scribi autorizati dupa ce fusesera revelate unor persoane carismatice, inzestrate cu o inteligenta iesita din comun, sau dotate cu puteri magice. Scrierile au constituit mai apoi materia spirituala orientativa, alcatuita fiind din mituri, legende, prezentari de divinitati si de rituri, precepte morale, toate folosite ca sprijin util credinciosilor in trairea lor religioasa. Nu in aceeasi situatie s?a aflat religia Shinto a japonezilor. Ea a fost lipsita la inceputuri de texte intrucat in antichitatea indepartata, in arhipelagul nipon, nu era cunoscuta scrierea. In plus, trebuie subliniat faptul ca Shinto, ca religie, s?a inchegat treptat, in decursul timpului, dupa decantarea sau unificarea elementelor constituente, potrivit necesitatilor ivite pe parcurs. Abia mai tarziu au aparut si scrierile specifice unei religii. Acele texte le putem considera sacre, macar formal, desi ele nu proveneau din revelatia primita de cineva, ci erau alcatuite din marturii de circulatie orala, adunate la un moment dat intr?un corpus caligrafiat in ideograme chineze, in acele caractere recunoscute, intre timp, ca implinesc un scris functional valabil si in Japonia. Scrierile raman insa fundamentale pentru definirea religiei autohtone nipone. Nu sunt foarte multe cartile esentiale care vin cu informatii despre devenirea religiei Shinto si despre felul cum percep si traiesc japonezii sacralitatea. Dintre ele se desprind, ca insemnatate, Kojiki (Cartea lucrurilor vechi), Nihon shoki (Nihongi) (Cronica vechii Japonii) si Engishiki (Preceptele erei Engi).
Cărți,multe cărți.
