Reintoarcerea posibila

Din contactul cu noul roman, cel care a tras cel mai mare folos in proza noastra pare a fi Sorin Titel. Spirit cultivat, lucid si ambitios, el a luat ce trebuie dintr-o formula epica pandita, prin repetitie, de sterilitate si a adaptat ceea ce a invatat la temele lui. Rezultatul este remarcabil. Romanele impun un stil original si un univers epic usor de diferentiat in geografia imaginara a literaturii postbelice. Primele povestiri (Copacul, 1963 Reintoarcerea posibila, 1966; Valsuri nobile si sentimentale, 1967) sunt in spiritul lui Alain Fournier si Saint-Exupery: proza cu inflexiuni lirice, concentrata si simbolica. O tema razbate prin ele: descoperirea adolescentei si, in cartile de mai tarziu, despartirea de adolescenta. Sorin Titel vede si judeca lumea din perspectiva acestei varste. Viata este, la el, o prelungire sau o tradare a adolescentei. [...] Chiar din a doua carte (Reintoarcerea posibila) se vede tendinta de a renunta la cronologia liniara si de a introduce in naratiune, dupa o sugestie luata din cinematografie, mai multe planuri de perceptie si mai multe voci narative. In limbajul lui Sorin Titel asta inseamna ca gandurile personajelor o "iau oarecum razna" in timp si spatiu. "Amintirile il napadira, venind oarecum la intamplare", zice prozatorul despre Stefan, eroul sau, tanar pictor dat afara din facultate, observator oarecum indiferent al vietii. A napadi si oarecum sunt doua cuvinte importante in proza lui Sorin Titel. El le foloseste des si, mai important decat atat, cuvintele traduc o relatie dintre text si lucrurile din afara. E prematur sa explicam, acum, aceasta relatie, sa observam numai ca intamplarile mici napadesc pur si simplu proza lui Sorin Titel si ca prozatorul le primeste cu oarecare circumspectie, oarecum mirat, bucuros si, totusi, neincrezator. Lucrurile, intamplarile se domolesc, isi pierd din agresivitatea initiala, spiritul ce se tine aproape de oarecum si oarecare le filtreaza si le trece prin mai multe trepte ale memoriei. Eugen SIMION