?Euforia dezastrului?, vorba lui Cioran, a fost tema dominanta si a generatiei nouazeci, iar privind inapoi la anii aceia, stiu acum ca de fapt Liviu Lucaci invata nu atat vigilenta la minciuna, fiindca spiritul lui rebel nu si-a pierdut niciodata agerimea aproape rautacioasa... cat arta de a visa nebuneste, in economia reimprospatata a extazului, unde semnele existentei sordide isi regasesc coerenta in delirul indragostit al fictiunii. Iata de ce, ca tanar artist, vrandu-se si neputandu-se nebun, a deprins a iubi magicul cu disperarea luciditatii. Scapat astfel de tentatiile vanitatii, prozatorul debutant isi permite sa ii strige cititorului in obraz, inca de la prima carte, intr-un ecou venit parca din jocurile Negurei lui Unamuno: ?Aveti mai bine grija de voi. Adapostiti-va cum veti putea inexistenta.? Pentru generatia de prozatori crescuta in canonadele revolutiei, la care autorul se asociaza astazi, patetica intrebare hamletiana s-a reasezat nu in temeiurile existentei, ci in constiinta vidului unei existente irezolute: a vedea sau a nu vedea de dincolo de ceea ce pot aduce in privire ochii orbiti de istorie.
Cărți,multe cărți.
