#potisarazi

Citind cartea lui Alex, ramai cu acel gust dulce-amar stimulat de paradoxul jocului infinit numit viata. Aproape ca-ti vine sa prorocesti din nou acest mesaj dezarmant de optimist, insa intr-un alt limbaj si pentru alte audiente. Desi ca forma pare un jumal, o secventa de realitate decupata cu multa maiestrie, realism si umor, in esenta ar putea foarte bine sa fie un psalm modern, in care nu lamentarea si abdicarea in fata sortii se recita, ci incapatanarea de a gasi sens si incredere intr-o existenta aparent aleatorie. E psalmul lui, nu al nostru, insa noi il putem citi si descoperi pe Dumnezeu in situatii absolut neasteptate, iar ca exercitiu devotional nu poate decat sa aiba efect terapeutic. - Sorin Petrof In fata paginii albe, si mai ales privind-o pe cea tocmai scrisa, Alex se intreaba: "De ce scriu?" El ajunge la un raspuns care il convinge sa ne puna in fata ceea ce a scris: "[N]u vreau sa invat pe nimeni, vreau sa impartasesc. Asta nu-i o lectie, ci un strigat..." Strigatul lui Alex merita auzit. El sparge orice falsa liniste si ne elibereaza sa ne auzim propriul strigat. Si sa fim pregatiti pentru raspuns, oricum va veni el. - Adrian Bocaneanu Fragment din cartea "potisarazi" de Alex Sandulache: "Am luat-o fara energie pe strazile Rouenului catre Parc du J. si, cu fiecare pas, enormitatea vestii primite imi era tot mai clara. Mi s-a rupt complet firul programului meu bine alcatuit. Dimineata imi beam cafeaua şi citeam ceva, apoi îmi petreceam restul timpului până la prânz afundat în jurnal şi în notele previzibil de imprevizibile ale jazz-ului. După prânzul luat în faÅ£a unui serial, îmi continuam ziua în exerciÅ£iul de coding. Tot încercam să-mi dau seama cum să fac un site să fie responsive. Toate componentele sale trebuiau să se muleze în funcÅ£ie de mărimea dispozitivului pe care sunt vizualizate. Avusesem succes chiar în seara dinaintea consultaÅ£iei, când finalizasem toate calibrările necesare. Acum nu mai conta nimic şi nu mă mai puteam concentra la nimic. Căutam disperat să fug de gândurile negre care se conturau cât mai hidos la orizont. Filme, seriale, jocuri. Încercam să mă refugiez cât mai adânc. Şi funcÅ£iona o perioadă, dar cum făceam o pauză, cum mă aşteptau după colÅ£ cele mai negre previziuni ale viitorului. După un număr necunoscut de zile petrecute numai în pat, în faÅ£a calculatorului, într-o sâmbătă am decis că e timpul să ies din propria închisoare şi să admir din nou Sena. A fost o experienţă ireală. M-am Å£inut bine până la chei. Acolo eram deja obosit, după atâtea zile petrecute fără a-mi folosi picioarele. Aşa că m-am aşezat pe o bancă, însă ipostaza de spectator al fericirii celorlalÅ£i nu mi-a făcut deloc bine. Tineri care se iubeau, joggeri dependenÅ£i de mişcare, singuratici cu câini, familii şi copiii lor micuÅ£i care se zbăteau în bula inocenÅ£ei, inconştienÅ£i că se află într-o placentă a copilăriei şi încă nu au cunoscut adevărata viaţă. Nodul din gât era constant, ochii mi se umezeau în ritmul bătăilor inimii şi în acelaşi ritm încercam să îi inhib. Tăvălugul gândurilor negative care mă luase pe sus în drumul meu către Sena mă epuizase complet. Mă simÅ£eam gol de conÅ£inut, iar spiritul meu părea că se dislocase parÅ£ial de trup. De fapt, se produsese o spărtură în invelişul de carne infăşurat în jurul substanÅ£ei, iar spiritul părea să mi se scurgă afară pe bancă, în beton, picurând în Sena şi amestecându-se cu norii mânjiÅ£i pe cer. Acesta a fost momentul cel mai aproape de negândire în care m-am găsit până acum. Gândurile îmi erau frânte. Mintea era un motor care dădea rateuri; cu fiecare invarteala de chei, se forma un alt gand care se risipea la fel de repede cum incepuse, pierzandu-se si el in atmosfera, supt parca din vidul interior, odata cu esenta sufletului meu."