Mai erau apoi portretele de familie. Cele ale stramosilor morti de mult, la care se uita cu atentie, de parca asa putea sa-i cunoasca, dar mai ales ca sa observe linia si culorile. Insa portretul bunicii Pulcheria din casa de la Hoisesti, care o infatisa in plina frumusete si tinerete, l-a facut sa simta ca nu e suficient sa vezi cu ochii. Ca mai este ceva. Femeia batrana, cu trasaturi aspre si severe, nu avea nimic din dulceata chipului pictat, care semana mai degraba cu mama. Dar mamei ii lipsea sclipirea din ochi, iar bunica Pulcheria n-o mai avea de mult. Unde disparuse luminita aceea? Oare tabloul e o minciuna? Sau poate asta e rolul unui tablou, sa pastreze sclipirile de suflet care dispar. Astea erau lucruri prea complicate, pe care Toto le simtea mai degraba decat le gandea. Mai tarziu, criticii au observat ca Theodor Pallady arareori picteaza ochii femeilor, preferand sa-i sugereze prin cateva tuse. Poate ca totul a pornit in fata portretului care arata o imagine de mult trecuta, o privire de o clipa. Acolo, nestiuta inca si neclara, s-a nascut in el dorinta de a picta permanente, si nu clipe.
Cărți,multe cărți.
