„Mai erau apoi portretele de familie. Cele ale strămoşilor morţi de mult, la care se uita cu atenţie, de parcă aşa putea să-i cunoască, dar mai ales ca să observe linia şi culorile. Însă portretul bunicii Pulcheria din casa de la Hoiseşti, care o înfăţişa în plină frumuseţe şi tinereţe, l-a făcut să simtă că nu e suficient să vezi cu ochii. Că mai este ceva. Femeia bătrână, cu trăsături aspre şi severe, nu avea nimic din dulceaţa chipului pictat, care semăna mai degrabă cu mama. Dar mamei îi lipsea sclipirea din ochi, iar bunica Pulcheria n-o mai avea de mult. Unde dispăruse luminiţa aceea? Oare tabloul e o minciună? Sau poate ăsta e rolul unui tablou, să păstreze sclipirile de suflet care dispar. Astea erau lucruri prea complicate, pe care Toto le simţea mai degrabă decât le gândea. Mai târziu, criticii au observat că Theodor Pallady arareori pictează ochii femeilor, preferând să-i sugereze prin câteva tuşe. Poate că totul a pornit în faţa portretului care arăta o imagine de mult trecută, o privire de o clipă. Acolo, neştiută încă şi neclară, s-a născut în el dorinţa de a picta permanenţe, şi nu clipe.”
Cărți,multe cărți.
