De la începutul timpurilor, moartea a fost văzută ca opusul vieţii şi considerată negativă în mod absolut, ca o realitate urâtă prin excelenţă, al cărei efect nu poate fi decât disperarea dusă până la limita extremă. De fapt, moartea este o transformare, este pierderea unui lucru, descompunerea unei realităţi, schimbarea radicală a unei situaţii. Moartea este sinonimul întunericului, tenebrelor, staticităţii, necunoscutului. Pare a fi nimicul, uitarea, suferinţa extremă. Ea trece pe lângă noi, dar nu o vedem, ne vorbeşte, dar nu o auzim, trăieşte în noi, dar nu suntem conştienţi de prezenţa ei. Este activă în pasivitatea ei, dar acţionează în tăcere. O atingem, însă nu o simţim, o ţinem în palmă, dar ne alunecă printre degete. Moartea învinge în orice situaţie, însă nu este decât o poartă, o oglindă, un miraj. Este doar o iluzie, condiţia sine qua non a unei renaşteri, a unei reînnoiri. Se aseamănă cu saltul între două trepte, cu clipirea pleoapelor, pentru a vedea din nou. Moartea este o pistă de lansare, este schimbarea hainelor vechi şi rupte, pentru a putea îmbrăca altele noi. Este căderea unei bariere, a unei limite, este închiderea unui ciclu care deschide altul, mai extins.
Cărți,multe cărți.
