O analiză referitoare la evoluția României în anii celui De-Al Doilea Război Mondial, cu accent pe luptele purtate pe frontul de Est, pare un demers nu doar desuet, dar și destul de riscant. Ceea ce aparent constituie un avantaj, anume interesul constant al publicului pentru acest subiect, reprezintă, de fapt, un mare neajuns. Excesiv de ideologizată și politizată, participarea României la războiul din Est se transformă într-o adevărată armă pe care nu puțini o folosesc fără scrupule. Atunci când mi-am exprimat dorința de a alege o temă de doctorat având drept subiect campania armatei române pentru cucerirea Odesei, numeroase voci mi-au atras atenția că „s-a mai scris”. Dincolo de faptul că mulți specialiști ignoră cu desăvârșire axioma conform căreia judecata finală nu se aplică atunci când e vorba de istorie, o analiză amănunțită a cercetării efectuate asupra subiectului în cauză duce la o concluzie surprinzătoare: având în vedere impactul și importanța asediului Odesei, în realitate s-a scris destul de puțin. Imediat după Revoluție, a existat un interes major (absolut firesc) cu privire la războiul din Est. După ocultarea subiectului timp de aproape o jumătate de secol (mă grăbesc să adaug că în ultimii ani ai regimului comunist au apărut descrieri ale operațiunilor în monumentala lucrare Istoria militară a poporului român), istoricii s-au aplecat cu predilecție asupra lui, îndeosebi în primul deceniu de după revoluție aparițiile fiind constante și consistente, în egală măsură. De cele mai multe ori campania Armatei Române a fost tratată ca un întreg, cu referiri la întreaga perioadă (1941-1944); detalii ale operațiunii apar și în lucrările apărute sub egida Institutului de Studii Politice de Apărare și Istorie Militară. Cucerirea Odesei a constituit subiectul unei singure lucrări de anvergură: Mareșalul Antonescu la Odessa, apărută în 1999. Produsul unui colectiv de autori (Jipa Rotaru, Octavian Burcin, Vladimir Zodian, Leonida Moise), ea conține două părți distincte: o analiză critică a operațiunilor și un cumul de documente. Deși reprezintă o lucrare de referință (care se regăsește în bibliografia pe care am consultat-o), după aproape două decenii, când abordarea istorică cunoaște noi perspective și având în vedere noua generație de cititori, considerăm că alegerea subiectului e departe de a fi redundantă. Evidentă (și, în egală măsură, neplăcută) atunci când privim cu un ochi critic aparițiile editoriale legate de participarea României la războiul din Răsărit este politizarea excesivă a cercetării istorice referitoare la acest subiect. Am în vedere legătura directă între evoluția României pe scena europeană, transformările conceptuale și de mentalități și tonul general ce se desprindea din pana istoricilor. Între 1990 și 2000, totul era pus sub umbra covârșitoare a personalității generalului și ulterior mareșalului Ion Antonescu. După 50 de ani în care numele său fusese asociat cu „trădarea” și cu „dezastrul țării”, figura fostului Conducător al statului a născut o admirație nedisimulată. Odată cu noul mileniu, atunci când majoritatea forțelor politice au decis accelerarea procesului de integrare în spațiul euro-atlantic, pe scenă a apărut brusc criminalul de război, omul responsabil pentru deportările și moartea a zeci, sute de mii de oameni în Basarabia și Transnistria. Astăzi, societatea românească basculează între ing și yang, între eroul care a vrut să reconstituie toate granițele țării și criminalul de război, responsabil pentru Holocaustul din est, în teritoriile aflate sub controlul administrației românești. Istoricii au renunțat, în mare măsură, să-și facă datoria, de teama unor etichete superficiale capabile să distrugă un prestigiu științific construit cu multă trudă. De aceea mă grăbesc să subliniez, cu riscul de a dezamăgi, că lucrarea de față NU are în vedere masacrele săvârșite după ce trupele române au ocupat orașul și nici nu-și propune să afle răspunsul la de altfel inutila întrebare: Antonescu, erou sau criminal? ci se dorește o analiză a asediului Odesei cu accent pe aspectele tactice și strategice, pe modul de conducere și purtare a luptelor, pe consecințele avute și pe impactul resimțit la nivelul opiniei publice din țară și în alte state europene. Demersul meu se sprijină pe convingerea (enunțată de istoricul Richard J. Evans) că este nepotrivit pentru o lucrare istorică să se răsfețe în luxul judecăților morale. Consider că a explica nu este sinonim cu a justifica, iar scopul acestei lucrări este înțelegerea, în sensul cognitiv; judecata aparține doar cititorului. Manuel Stănescu
Cărți,multe cărți.
