Întotdeauna am fost de părere că versurile din Miorița răsună ca niște bătăi scurte de clopot ce însoțește pe călător în veșnicie. Și cum fiecare dintre noi vom face această călătorie, versurile mioritice ne izbăvesc de ridicolul sau lamentările zgomotoase și adesea nedrepte despre moarte. Aceste versuri ne arată că nu numai ciobanul mioritic poate fi pesimist, resemnat, fatalist, ci fiecare dintre noi, ceea ce înseamnă că acest cioban este un arhetip. Drept care, Miorița încearcă să ne spună că realitatea aceasta ar fi ceva caracteristic pentru întregul popor român. Constantin Noica spunea că românul a mers prin pădurile țării atât de mult și atât de adânc, încât a ajuns până acolo unde trebuie să ajungă oricine străbate ceva: la temelia lucrului. Iar Eminescu a cântat ce se arată acolo: „În temeiul codrului/Cale nu-i, cărare nu-i”.
Cărți,multe cărți.
