Lumină, încet

„Poezia lui Marian Drăghici e un limbaj de convertire, un limbaj ce suferă, într-un proces gradual, agresiunea prezenței divine. Ea devine o cale revelatorie și se înscrie între limbajele tari, contopindu-se cu rugăciunea.” Al. Cistelecan   „Se observă dintru început – ceea ce constituie un element de căpătâi pentru toată poezia lui Marian Drăghici – preocuparea majoră pentru arta sau artele poetice. În această privință, Marian Drăghici este poetul care a reușit, probabil cel mai bine dintre autorii recenți, să dea greutate, consistență, amploare epică și dramatism credo-urilor sale despre poezie, limbajul acesteia și locul ei în lume. Deopotrivă, poetului i-a reușit o punere în scenă extraordinară a «vârstelor poetice», a rupturilor din existență și din poezie, a relațiilor profunde dintre scris și poezie («toată biografia mieste pusă în scrisul meu, atâta cât/câtă e »).” Dan Cristea   „În poeticile de altădată, romantică și simbolistă, visul era un refugiu, un spațiu securizant, departe de asprele atingeri ale realului – insula lui Euthanasius –, unde poetul elabora textul. La Marian Drăghici e textul visat; visul transcrie ceea ce va fi fost deja scris altundeva, cu litere aurii, derulându-se încet, dinspre cer spre pământ, asemeni scării lui Iacob pe care urcă și coboară îngerii: visul, iar nu poetul «în vis», elaborează textul: melcul e poemul visat, cochilia purtătoare e poetul însuși, în formula atât de originală a liricii lui Marian Drăghici, al cărei «fir», iată, nu se află «în cap», ci în nescrisul ce așteaptă să fie visat. Această așteptare febrilă a poemului dumnezeiesc e starea poetului.” Ioan Holban