Generalul Gheorghe Garoescu (1886-1939) era locotenent la intrarea României în Primul Război Mondial, comandant al unei companii de mitraliere din Regimentul 6 Vânători, şi va termina conflagraţia ca maior. S-a distins în lupta de la Porumbacu (septembrie 1916), a fost rănit în apropiere de Braşov, dar a revenit foarte repede pe front. Au urmat calvarul retragerii în Moldova, campania anului 1917, armistiţiul şi pacea impusă României la 7 mai 1918. Jurnalul său consemnează felul în care a trăit pe front toate aceste momente, dar şi iubirea mistuitoare pentru Lison Oppler, viitoarea sa soţie. „E curios că trăiesc numai din vise, pe care le însemn imediat. Dar ce să fac? Alt mijloc nu mai am prin care să ştiu ce mai face Lison sau prin care să mai stau de vorbă cu dânsa. Visul e singura mea fericire pe care o simt aici. Ce bucurie negrăită încerc când apare Lison! Ce mâhnit sunt când n-o văd multă vreme. O, Doamne, dacă aş găsi-o bine şi dacă nu m-ar fi dat uitării. Mult o iubesc, mult de tot! [...] Şi acuma, când tifosul exantematic face atâtea victime, ei bine, cel puţin să am tare sufletul prin cele mai frumoase speranţe de viitor. Ajută-mi, Doamne, s-o regăsesc pe Lison tot aşa cum am lăsat-o, drăguţă, bună şi cu aceeaşi dragoste caldă pentru mine. [...] Cum voi vedea că temperatura se ridică, voi lua acest carneţel, care este rupt din viaţa mea, şi-l voi închide într-un plic de pânză, împreună cu fotografia şi scrisorile dragi de la Lison. Prin căpitanul Dessila, un bun prieten al meu, îl voi face să ajungă direct în mâna lui Lison. Dumnezeu însă să-mi ajute să pot face aceasta. N-aş voi cu niciun chip ca ele să rămână, să se piardă. Sunt cele mai scumpe amintiri ce le păstrez ca pe nişte moaşte. Cele mai frumoase ceasuri din suferinţele războiului au fost acelea în care am scris în acest drag carnet.”
Cărți,multe cărți.
