„După romanul Carte de identitate, viziunea critică a lui Juan Goytisolo se radicalizează progresiv, impunându-i trecerea de la tehnica realismului tradiţional la antirealismul acelui moment înnoitor şi autonom al prozei din deceniul al şaptelea, marcat de Beckett, de Borges, de Calvino. Irealitatea imediată a lui Blecher umple întreg spaţiul noului roman antiroman cu halucinantui prezent etern al mitului şi deopotrivă (ba chiar îndeosebi) al demitizării nihiliste. Juan fără de ţară devine implicit o analiză spectrală a procesului de restructurare a datelor realului într-un plan ficţional, încărcat de întreg zbuciumul omului modern în căutarea unei identităţi incerte şi fisurate, dar nu mai puţin (în ciuda tăgadei) înfiorate de nostalgia unităţii pierdute.” Andrei Ionescu